Speciile de interes vânătoresc din România

Speciile de interes vânătoresc diferă de la o regiune a globului la alta şi sunt considerate ca atare prin tradiţiile locale, interesul pentru valorificare sau, în cazul majorităţii statelor, prin reglementări legislative.

Apartenenţa unei specii la categoria celor de interes vânătoresc se află într-o dinamică relativă fiind dictată de posibilitatea, sau de necesitatea protejării speciei respective sau de modul de evoluţie a populaţiilor speciei în cadrul unui teritoriu dat. Prima listă a speciilor de interes vânătoresc cu aplicabilitate unitară pe teritoriul României a fost stabilită prin Legea vânătoarei din 1921.

Înainte de 1918, pe cuprinsul Regatului României speciile de interes vânătoresc au fost stabilite prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1891 şi, ulterior, prin Legea asupra poliţiei vânatului din anul 1906. Pe cuprinsul provinciilor româneşti care au fost până la 1918 în componenţa imperiilor vecine Regatului României s-au aplicat reglementările în materie de vânătoare specifice fiecăruia dintre aceste imperii.

În prezent, lista speciilor de interes vânătoresc de pe teritoriul României este stabilită prin Legea fondului cinegetic şi protecţiei vânatului nr. 407 / 2006, cu completările şi modificările ulterioare.
Speciile de vânat din România fac parte din două clase de vertebrate: clasa Mammalia şi clasa Aves.

Mamifere

Familia Cervidae

Mamifere cu corpul alungit, elegant bine proporţionat. Gâtul puternic. Capul ascuţit, de regulă la masculi cu coarne osoase pline şi ramnificate, neacoperite de teacă. Ochii mari şi vioi, la colţurile interne cu gropiţe lacrimale. Urechile subţiri, drepte şi foarte mobile. Picioarele subţiri, înalte, cu copite ascuţite. În regiunea analo-fesieră cu o pată caracteristică, cordiformă, numită „oglindă”, bine delimitată de culoarea corpulu. Reprezentată prin numeroase specii ce trăiesc în turme, răspândite pe întreg globul, cu excepţia Australiei. La noi trăiesc 3 specii.

Cerbul nobil (comun)/(Cervus elaphus L.)

Masculul se numeşte cerb sau taur, femela ciută sau cerboaică, puiul până la 1 aprilie al celui de al doilea an al vieţii, adică până la vârsta de circa 10 luni, se numeşte viţel (viţea) de cerb. Pentru cerbul de diferite vârste, mai există şi alte denumiri atât la mascul, cât şi la femelă. Taurul adult are lungimea corpului până la 240 – 250 cm, coada de 12 – 16 cm, înălţimea la greabăn de 152 – 155 cm. Greutatea corporală variază în funcţie de sex, vârstă, anotimp şi diferite faze biologice din ciclul anual al vieţii. Astfel, greutatea medie a taurilor este de 200 – 300 kg, după boncănit cântărind cu circa 25% mai puţin decât înaintea acestei perioade. Ciutele au greutatea de 80 – 130 kg, iar viţelul, la fătat, 7 – 12 kg.

Culoarea părului: Culoarea ambelor sexe este vara roşcată-brună, iar iarna cenuşie-brună. Petele deschise de pe corpul viţelului, în primele luni, constituie un mijloc de apărare contra duşmanilor, fenomen numit homocromie. Oglinda (o pată de culoare deschisă în regiunea cozii) este vizibilă atât iarna, cât şi vara la ambele sexe şi este de culoare alb-gălbuie. Năpârlirea are loc de două ori pe an: primăvara şi toamna. Cea de primăvară începe cam la mijlocul lui aprilie durând aproximativ 20 – 25 zile. Năpârlirea de toamnă decurge mai lent, terminându-se în luna octombrie.

Longevitatea:În privinţa longevităţii cerbului părerile sunt împărţite, dar se trage concluzia că atât la masculi cât şi la femele, longevitatea este de circa 20 ani, nefiind exclus să existe şi indivizi de vârstă mai înaintată. În libertate rar este atinsă această vârstă. Glasul taurului în perioada boncănitului este caracteristic. De regulă, cerbul bătrân are glasul gros, mugeşte rar şi scurt, iar când este un cerb puternic şi sigur de ciutele pe care le posedă, doar mormăie. Dimpotrivă, cerbul tânăr are glasul mai subţire şi mugeşte îndelungat. Când este gonită de cerb, cerboaica brăhneşte scurt, iar în situaţii de pericol emite un brăhnet prelung.

Simţurile cerbului sunt foarte dezvoltate, în special mirosul, auzul şi văzul.
Urma taurului se deosebeşte de a ciutei prin următoarele caracteristici: urma-tipar a taurului este mai rotundă şi mai mare ca a ciutei, are o poziţie înclinată faţă de direcţia de mers şi are vârfurile unghiilor mai apropiate decât la ciută; urma-tipar a ciutei este mai lunguiaţă decât a taurului şi are o poziţie paralelă faţă de direcţia de mers, unghiile aceluiaşi picior au lungimi diferite şi sunt mai îndepărtate între ele decât la taur. Urma piciorului dinainte al cerbului este mai mare decât a celui dinapoi. Când animalul fuge, vârfurile copitelor se îndepărtează unul de altul iar pe pământ se imprimă şi pintenii.
Biotopul favorabil cerbului îl constituie pădurile de mare întindere (cel puţin 5.000 ha), liniştite, deci fără sau cu puţine aşezări omeneşti, cu sol fertil, deci bogate în hrană, străbătute de ape curgătoare şi cu mocirle bune pentru scăldători.
Condiţiile de hrană sunt mai bine îndeplinite de pădurile de foioase sau amestec de foioase şi răşinoase, cu enclave cultivate agricol sau cu poieni, cu arborete având clase de vârstă normale, deci atât parchete cu iarbă fragedă şi lăstari, cât şi arborete de vârstă mijlocie bune pentru adăpost, precum şi arborete de vârstă înaintată producătoare de jir, ghindă sau alte fructe de pădure. O mare parte din hrana cerbului o constituie frunzele arborilor foioşi, de aceea pădurile de răşinoase pure nu sunt un mediu ideal. Lipsa foioaselor poate fi compensată aici, în parte, de salcia căprească, plopul tremurător, socul, scoruşul care se găsesc în subarboret. Pentru adăpost, servesc arboretele de vârstă mijlocie, ca şi cele de vârstă înaintată, dar cu subarboret. În condiţiile ţării noastre ar putea trăi şi la şes, însă aici nu există păduri de întinderi mari, liniştite; de aceea a fost nevoit să se retragă la munte, încât, azi adevărata patrie a cerbului este muntele, existenţa lui la câmpie fiind o excepţie. Cerbul este azi un vânat de pădure.
Reproducerea: Perioada împerecherii este între 10 septembrie şi 10 octombrie, ceva mai devreme la câmpie unde temperatura este mai ridicată. Vânătorii numesc această perioadă muget, boncănit sau boncăluit. Ciutele ajung la maturitate sexuală la vârsta de 16 – 17 luni, unele chiar mai târziu. Masculii sunt apţi de reproducţie la 5 – 6 ani. Durata sarcinii este de 34 săptămâni, după care ciuta fată câte un sau doi viţei şi numai excepţional câte trei. Circa 51% din ciute fată în luna mai, 44% în iunie şi 5% în iulie. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare.

Duşmanul cel mai aprig al cerbului este lupul, mai cu seamă iarna când stratul de zăpadă este gros şi a prins scoarţă la suprafaţă, în care cerbul se scufundă, dar lupul nu. Viţeii sunt atacaţi şi de câinii de la stâni. Râsul şi ursul cauzează mai rar pagube. Nu trebuie neglijată, ca factor negativ, nici vânătoarea ilegală.
Metode de a vâna cerbul
Se aplică metodele: la pândă şi apropiatul. Vânarea se face cu armă ghintuită, de la calibrul 7,6 mm în sus.

Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului întrun punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai reduse decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr mai mare de cerbi.

Metoda prin apropiat (dibuitul) constă în apropierea de vânat. Prezintă următoarele avantaje: şansele de a putea împuşca sunt mai mari decât la pândă, deoarece se parcurge o suprafaţă mai mare de teren şi se pot vedea mai multe piese de vânat; vânătorul este în mişcare şi are satisfacţia apropierii de vânat, fără să fie observat; cercetează mereu alte şi alte colţuri din natură; este pus mereu în alte şi alte situaţii de a trage, deci varietate de satisfacţii. Dezavantajele metodei sunt: este mai obositoare decât pânda, nu oricine o poate practica, mai cu seamă pe teren accidentat; presupune existenţa unui minimum de cărări de vânătoare care să permită apropierea fără zgomot; cere experienţă pentru a nu speria vânatul. Dintre toate metodele de vânătoare, aceasta este cea mai grea, dar şi cea care oferă satisfacţiile cele mai mari. Imitarea glasului cerbului în perioada boncăluitului, de către vânător sau însoţitorul său, nu este o metodă de sine stătătoare, ci un mijloc ajutător în aplicarea metodei prin apropiat. Perioada optimă pentru vânarea taurului este perioada de boncăluit.

Sezonul de vânătoare începe însă mai devreme, la 1 septembrie, şi se termină mai târziu, la 15 decembrie pentru tauri şi, respectiv, la 15 februarie pentru ciute şi viţei.

Căpriorul (Capreolus capreolus L.)

Denumirea de căprior se referă la ambele sexe. Masculul se numeşte ţap roşu, iar femela căprioară; puiul, până la vârsta de 10 luni se numeşte ied (iadă). Ţapii cu coarne simple, neramificate, care au împlinit un an se numesc suliţari sau ţăpuşari, cei cu câte două ramuri la un corn-urcari.

Lungimea (cap + trunchi): toate cărţile de specialitate dau pentru căpriorul indigen lungimea corpului de 95 – 135 cm, coada de abia 2 – 3 cm care practic nu se vede, dar se simte la pipăit, iar înălţimea la greabăn de 65 – 75 cm.

Greutatea corporală în stare eviscerată este de 20 – 25 kg la masculi adulţi şi de 18 – 22 kg la femelele adulte. Iedul cântăreşte 1,25 – 1,60 kg la fătare, 2 kg la o săptămână, 3,3 – 4 kg la 4 – 6 săptămâni şi 9 – 12 kg la 8 – 9 luni. Cea mai mare greutate o are căpriorul în noiembrie, înainte de a intra în iarnă.
Longevitatea: la căprior moartea de bătrâneţe are loc de obicei la 15 ani. Începând cu vârsta de 8 ani intră în regres datorită îmbătrânirii. Vârsta se apreciază uşor după uzura dentiţiei la exemplarele împuşcate, iar la exemplarele în viaţă, în funcţie de aspectul exterior şi evoluţia trofeului. Pentru aprecierea vârstei căpriorilor vii se urmăresc comportamentul animalului şi forma corpului. Astfel, căpriorul mai tânăr are un corp mai zvelt, gâtul subţire, ţine capul sus, năpârleşte mai devreme, este mai îndrăzneţ, iese seara mai devreme din pădure, spre deosebire de cel bătrân care are un corp mai plin, gâtul mai gros şi o prudenţă mai mare. Femelele bătrâne se caracterizează prin burta lăsată în jos, şoldurile ieşite, gât subţire şi lung, elemente care relevă un organism mai slăbit.

Glasul: Căpriorul dă glas din mai multe motive: iedul şi mama lui se ţin în contact printr-un glas subţire şi slab de ,,pia-pia”, cel al mamei fiind mai gros. Acelaşi glas, dar mai puternic, este scos de femelă în perioada împerecherii, când ea cheamă masculul. Când căpriorul simte ceva suspect în apropiere, dar nu ştie despre ce este vorba, atunci “brăhneşte” sau “latră”, cum se zice în termen popular. În fine, căpriorul se vaietă, când este urmărit sau prins de câini hoinari sau răpitoare.

Simţurile: cel mai dezvoltat pare a fi mirosul. În caz de vânt favorabil, simte prezenţa omului şi de la 200 – 300 m; ager îi este şi auzul. Mai puţin dezvoltat este văzul, căpriorul putând observa mai mult mişcarea decât figura omului; dovadă că la goanele de iepuri din pădure stă la 10 – 15 m, uitându-se la vânătorul nemişcat.

Urmele: La căprior urma picioarelor (copita) dinainte este mai mare decât a celor dinapoi. Urma-tipar, la mers liniştit are vârfurile unghiilor apropiate, iar pintenii nu se imprimă; când fuge, vârfurile copitelor se despică, iar pintenii se imprimă clar. Deşi între copita de ţap şi cea de femelă există deosebiri, totuşi numai un ochi experimentat în cunoaşterea urmelor ar putea să facă deosebirea dintre urma – tipar a ţapului şi a femelei. Urma-tipar a ţapului se apropie de forma inimii, pe când a femelei de forma ovală. Identificarea celor două sexe este mai uşor de făcut după urma – pârtie. Se arată că ecartamentul urmei-pârtie de ţap este mai mare decât al celei de femelă (16 cm la mascul, faţă de l0 cm la femelă). La aceeaşi lungime a pasului, niciodată ecartamentul urmei de femelă nu egalează pe cel al ţapului. Poate face salturi foarte mari; în medie saltul este de 2 – 3 m.

Biotopul cel mai favorabil pentru căprior îl constituie regiunile de şes şi de dealuri, cu sol permeabil şi fertil, compuse din trupuri mici de pădure (100 – 500 ha), de vârstă variată, printre care se găsesc culturi agricole sau fâneţe. În trupurile de pădure de mare întindere de la câmpie şi dealuri, fără poieni sau enclave, căpriorul se găseşte mai mult la margine, în apropierea culturilor agricole, în interiorul pădurilor densitatea fiind mică. În pădurile de munte de mare altitudine (1200 – 1500 m) există căprior, dar numai sporadic. Atât din punctul de vedere al hranei, cât şi al adăpostului, căpriorul prefera arboretele tinere, sau cele de vârstă înaintată, cu subarboret de 1 – 2 m. Conformaţia corpului şi coarnele mici îi permit să se strecoare prin desişuri. Deşi necesarul de apă, apreciat la 1,5 – 2 litri pe zi şi-l ia din hrana verde, totuşi biotopul câştigă în calitate dacă este străbătut de ape curgătoare, care nu îngheaţă iarna.

Răspândirea: Marea sa plasticitate ecologică face să ocupe aproape întreaga Europă, cu excepţia Irlandei, a Sardiniei, a nordului Ţărilor Scandinave şi a altor câtorva regiuni mici. În Asia este răspândită subspecia de căprior siberian (Capreolus c. pygargus).

În ţara noastră, căpriorul este prezent cu o densitate variabilă în aproape toate terenurile care îi sunt favorabile. Actuala răspândire a sa este şi o consecinţă a acţiunilor de populare şi repopulare întreprinse pe scară largă şi care au avut, în general, o bună reuşită. Raza de activitate a căpriorului, după majoritatea autorilor, se înscrie într-o limită de 5 km.

Reproducerea: Căpriorul ajunge la maturitate sexuală la vârsta de 1 an şi 2 luni, adică în anul al doilea al vieţii. Perioada împerecherii ţine de la mijlocul lui iulie până la mijlocul lui august. Femelele sunt urmărite şi alungate de ţapi până când cedează şi are loc fecundarea. Alungarea poate avea loc în diverse direcţii sau în cerc „inel de alergat”. Femelele nefecundate în iulie – august au o a doua perioadă de împerechere în noiembrie – decembrie. La cele fecundate în iulie – august, embrionul rămâne în stare latentă timp de circa 4 luni. Din noiembrie – decembrie embrionii se dezvoltă normal, indiferent de data împerecherii, astfel încât după circa 5 luni caprele fată (majoritatea în luna mai). O femelă fată, în medie 2 iezi, uneori 1, alteori şi 3, dar mai rar. La câteva zile de la fătat, iedul reuşeşte să-şi urmeze mama pe distanţă scurtă. În caz de pericol stă culcat, lipit de pământ. Începând de la vârsta de 2 săptămâni, însă, nu se mai lipeşte de pământ în caz de pericol, ci îşi urmează mama. Tot de atunci, pe lângă laptele mamei, începe să mănânce iarbă. Lotul de pui al femelei tinere, precum şi cel al celei bătrâne, sunt mai mici decât cel al femelei în plină putere. Dar mărimea lotului nu este influenţată doar de acest factor, ci aici mai intervin şi alţi factori, la fel de importanţi: cantitatea şi calitatea hranei în perioada prenupţială, nupţială şi gestantă, starea sănătăţii reproducătorilor în cursul acestor perioade, situaţia geografică şi topografică a staţiunii.

Sociabilitatea: Căpriorul mascul duce o viaţă în general solitară, de primăvara până în septembrie – octombrie şi una colectivă. Începând de toamna se grupează în cârduri de până la 30 indivizi şi chiar mai mulţi, aparţinând ambelor sexe. Aceste cârduri sunt formate din 3 – 10 căpriori, sau chiar mai mulţi. Viaţa de cârd durează până în aprilie când cârdurile se desfac, ţapii alegându-şi sectoare individuale pe care le marchează şi le apără chiar prin lupte, iar femelele gestante se pregătesc de fătat. Circulă doar femelele care acum împlinesc un an şi care din acest moment devin independente, precum şi ţapii. În timpul verii, grupurile sunt formate doar din femelă şi iezii ei.
Duşmani: În terenurile de munte şi dealuri înalte, dintre răpitoare, cel mai mare duşman al căpriorului este lupul. După el urmează râsul. La câmpie şi coline, unde nu sunt nici lupi, nici râşi pagubele cele mai mari le cauzează vulpile şi pisicile sălbatice, care ucid iezii şi uneori tineretul. Câinele hoinar cauzează pagube atât în efectivele de iezi, cât şi în animalele adulte. Deşi, pe distanţă scurtă, căpriorul poate alerga cu viteză mare încât să scape de urmăritor, totuşi el nu rezistă la fugă pe distanţă mare, aşa încât urmărit fiind cu perseverenţă de câini, chiar mai slabi alergători, până la urmă poate fi prins şi sfâşiat. Sunt cazuri când şi mistreţii mănâncă iezi de căprior în primele două săptămâni de la fătare, când ei nu încearcă să se salveze prin fugă, ci se lipesc de pământ.
Metode de vânătoare: Metoda la pândă constă în faptul că vânătorul aşteaptă, bine camuflat, ieşirea vânatului întrun punct frecventat de acesta şi, la momentul potrivit, trage. Pânda prezintă posibilităţi mai reduse decât apropiatul: te limitezi la vânatul ce iese în locul respectiv, pe când la apropiat, străbătând o suprafaţă mai mare de teren, şansa creşte, cercetând mereu alte şi alte locuri şi dând peste un număr mai mare de căpriori. Metoda prin apropiat (dibuitul) se poate aplica în cazul căpriorului în măsură mai mare decât la cerb. Este necesară cunoaşterea terenului, a locurilor frecventate de ţapi. Acolo unde terenul este neliniştit din cauza trecătorilor, căpriorul iese seara târziu, când aproape nu se mai poate vedea calitatea coarnelor, iar dimineaţa se retrage de timpuriu. În astfel de cazuri sunt bune cărările prin arboretul rar, care permit o vedere la 60 – 80 m.

Ţapul de recoltă trebuie să aibă coarnele cel puţin cu un lat de palmă mai lungi decât urechile, iar grosimea la bază cât diametrul ochiului. Dacă în cursul apropiatului, ţapul a ridicat capul, semn că a simţit ceva, vânătorul trebuie să se oprească în orice poziţie s-ar găsi şi să-şi continue mersul numai dacă ţapul a lăsat capul în jos să pască.

Apropiatul este metoda cea mai fructuoasă şi cea mai plină de satisfacţii dintre cele aplicate căpriorului. Metoda prin ademenirea cu chemătoarea constă în a imita glasul femelei (căprioarei) dornică de împerechere. Ţapul din apropiere, auzind acest glas caracteristic, se va apropia de vânătorul care a reuşit să-l imite, fidel.

Metoda aceasta este specifică căpriorului şi se poate aplica în perioada împerecherii (aproximativ 15 iulie – 15 august).

Pentru ţapi, perioada legală de vânătoare este de la 15 mai – 15 octombrie; pentru femele, 1 septembrie – 15 februarie. Este indicat să se tragă cu glonţ, de la calibrul 22 Hornet în sus, dar este permisă şi vânarea cu proiectil unic tras din arme lise.

Cerbul lopătar (Dama dama L.)

Masculul este denumit lopătar sau taur, femela ciută de lopătar, iar puiul până la un an viţel.
Dimensiuni: Masculi (lungime: 130-140 cm, greutate: 70-120 kg); Femele (lungime: 130-145 cm, greutate: 40-65 kg).
Longevitatea fiziologică este de circa 20 – 25 de ani.
Ecologie. Lopătarul este o specie mediteraneană, originară din Asia Mică. Specia a fost colonizată de către romani în Peninsula Iberică, Galia şi insulele Britanice în secolele 3 şi 4 d. Ch. În Europa centrală a fost aclimatizat în secolul XVI, iar în prezent este răspândit insular în toată Europa. Populaţiile naturale ale lopătarului existente cândva pe cuprinsul ţării noastre s-au stins în decursul evoluţiei din pricina evoluţiei climatului în perioada ultimelor glaciaţii. Cercetări recente atestă existenţa lopătarului în neoliticul superior. Descoperirile arheologice confirmă faptul că lopătarul s-a menţinut, cel puţin în sudul şi sud-vestul ţării, în stare sălbatică până în evul mediu. Existenţa acestor populaţii de cerb lopătar este pusă pe seama colonizărilor din perioada dominaţiei romane.

La nivelul anului 2000, efectivele de lopătari din România se ridicau la circa 6000 de exemplare, din care cei mai mulţi în judeţele Arad, Timiş, Olt, Argeş.

Biotopul este deosebit de cel al cerbului nobil, şi este constituit din păduri cu poieni din zona de câmpie şi coline joase cu suprafeţe de până la 2000 de ha, între care se intercalează terenuri agricole. Dacă nu este deranjat (de activităţile antropice, răpitoare) este fidel locului de trai.

Reproducerea. Femelele de lopătar ajung la maturitate sexuală la vârsta de un an şi cinci luni, iar masculii la doi ani şi jumătate. Reproducerea are loc mai târziu decât la cerbul nobil, între 15 octombrie şi 15 noiembrie. Perioada de rut este cunoscută sub numele de boncăluit, dar boncăluitul lopătarului nu are intensitatea şi frumuseţea celui a cerbului nobil, fiind mai slab şi monoton. Perioada este marcată de lupte aprige între tauri. Perioada de gestaţie este de 33 de săptămâni după care, în mai – iunie ciuta fată un viţel, rar doi. Viţelul se ridică în picioare şi îşi poate urma mama, curând după fătare. Gregarismul lopătarului este mai accentuat decât la celelalte cervide de la noi, putându-se forma cârduri de până la 60 de indivizi.
Hrana cerbului lopătar constă în constă din plante erbacee şi frunze de arbori, inclusiv lujeri în creştere, lucernă, trifoi, ovăz, rapiţă, mazăre, frunza de sfeclă, jir, ghindă, mere şi pere pădureţe, etc. În general, este mai puţin pretenţios la hrană. Sarea îi este absolut necesară.
Densitatea de efectiv nu este reglementată prin ultimele instrucţiuni, dar se apreciază că este cuprinsă între 20 şi 100 indivizi la 1000 ha, în funcţie de bonitatea terenului.
Lupul, râsul, câinii hoinari şi braconierii sunt duşmanii cei mai importanţi duşmani. Metode de a vânătoare. Vânătoarea se face în baza unei autorizaţii individuale emisă de gestionar. Se utilizează armă cu ţevi ghintuite, calibrul cel puţin 6,5 x 57 (greutate mai mare de 7,0g). Metodele de vânătoare care se pot aplica: la pândă şi dibuit.

Capra neagră (Rupicapra rupicapra L.)

Morfologie. Capra neagra prezintă o lungime a corpului in jur de 110-130 cm şi o înălţime la nivelul greabănului de circa 70-85 cm. Lungimea cozii poate ajunge pana la 10-15 cm. Greutatea corporala a unei capre negre poate atinge 40-60 kg. Blana de vară a caprei negre, scurtă şi moale, este aproape în totalitate de culoare maro-roşcat, în timp ce iarna, aceasta devine maro-ciocolatie şi este formată din fire de păr de protecţie, groase şi lungi de 10-20 cm, ce acoperă un strat profund, de puf, dens. Regiunile ventrale ale corpului (abdomenul, faţa internă ale membrelor, pieptul) sunt mai deschise la culoare.

Etologie. Capra neagră, sfioasă şi sperioasă, îşi face rareori simţita prezenţa. Animal diurn, capra neagră îşi desfăşoară majoritatea activităţilor în timpul zilei, retrăgându-se la asfinţit în locuri greu accesibile pentru prădători. Ca şi în cazul altor vieţuitoare, în comunităţile de capre negre se stabileşte o ierarhie. Femelele şi tineretul alcătuiesc turme de 5-30 indivizi numite ciopoare, în timp ce masculii adulţi sunt solitari. Tinerii masculi rămân alături de grupul format în jurul mamei până la vârsta de 2-3 ani, urmând ca mai apoi să trăiască nomadic până se maturizează complet, în jurul vârstei de 8-9 ani, când devin ataşaţi de un teritoriu propriu. Semnalele de alarmă sunt reprezentate de şuierături, sforăituri şi bătăi din picioare. În timpul rutului de toamna (jumătatea lui octombrie-decembrie), masculii reproduc un mormăit sau un grohăit, pentru a-şi delimita domeniul. Masculii adversari se izbesc cu coarnele, se hăituiesc unul pe altul pentru a decide cine câştigă accesul la femele. Masculii in perioada de rut îşi desemnează teritorii, pe care si le marchează cu substanţe odorante eliminate de o glanda situata înapoia coarnelor lor. Ecologie. Capra neagra este regăsita cu predilecţie în regiunile stâncoase si pe pajiştile alpine din Europa, în special, în Carpaţi (Retezat, Parâng, Făgăraş, Bucegi), Pirinei şi Alpi. În timpul lunilor de vară, cârduri de capre negre cutreieră pajiştile alpine de la altitudini de peste 1800 metri, delimitându-şi domenii de câteva zeci hectare. Odată cu apropierea iernii, caprele negre migrează la altitudini mai joase, unde se pot adăposti în regiunile împădurite, rămânând cu toate acestea în apropierea pantelor stâncoase. Când sunt în pericol sau sunt avertizate de alţi semeni, caprele negre se retrag cu repeziciune în locurile cel mai puţin accesibile, executând salturi de până la 2 metri înălţime şi 6 metri lungime. Extrem de sprintene şi rezistente, caprele negre pot alerga cu viteze chiar până la 50 km/ora pe terenurile abrupte sau accidentate. Capra neagra se hrăneşte cu diferite ierburi, lucernă, licheni, muşchi, foioase şi lăstari. Caprele negre pot consuma o multitudine de plante care sunt otrăvitoare pentru om, cum ar fi tisa, degeţelul roşu şi mătrăguna, dar evită urzicile şi feriga.

Reproducerea. Maturitatea sexuala este atinsa diferit in funcţie de sex, masculii la 3 ½-4 ani, iar femelele la circa 2 ½ ani. La capra neagră, perioada de gestaţie este de 170 zile (circa 6 luni). De regulă, femela da naştere unui singur pui si mai rar, la 2-3. Naşterea puilor are loc de cele mai multe ori primăvara târziu, în lunile mai-iunie, iar majoritatea iezilor nou-născuţi îşi pot urma mama imediat după fătare. Dacă mama este ucisă, alte femele îi iau locul, îngrijând iezii. Înţărcarea iezilor se face după 6 luni. Coarnele caprei negre cresc in lunile de vara in fiecare an. În perioada de iarnă, coarnele nu mai cresc, ceea ce induce formarea inelelor de corn, evidente şi definitive. Prin numărarea inelelor formate pe coarne, este posibilă estimarea vârstei animalului. Bineînţeles, că aceste metode sunt greu de aplicat pe teren chiar şi pentru cei experimentaţi. Coarnele cresc într-un anumit ritm şi urmăresc un anumit model, pe segmente, rămânând pe toată durata vieţii animalului, neapărând fenomenul de înlocuire ca în cazul altor cornute. Grupurile mari de capre negre sunt aproape sigur formate din femele, in timp ce exemplarele solitare sau grupurile de 2-3 exemplare sunt cel mai probabil masculi. Femelele sunt mai mici decât masculii. Speranţa de viata la capra neagra este de 14-22 ani, dar s-au întâlnit si exemplare mult mai longevive.
Nu se vânează decât în mod excepţional, fiind considerată monument al naturii.

Mistreţul (Sus scrofa L.)

Se deosebeşte o subspecie de mistreţ în Europa Centrală (Sus scrofa scrofa) şi alta în Europa Răsăriteană, din care face parte şi ţara noastră (Sus scrofa attila), care are nu numai o greutate mai mare, ci şi alte proporţii ale corpului. Fapt este că în ţara noastră, deosebit de biotopul constituit din pădurile de deal şi munte, unde hrana este formată din ghindă, jir, rădăcini, există biotopul Deltei Dunării unde hrana mistreţului este cu totul alta: rizomi de stuf şi papură, ca şi alte plante acvatice.

Datele biometrice sunt: lungimea de la vârful botului la rădăcina cozii care merge până la 200 cm la mascul şi 150 la femelă, coada 15 – 20 cm, înălţimea la greabăn până la 100 cm, dar înălţimea la greabăn poate ajunge chiar şi la 120 cm. Greutatea depinde nu numai de sex şi vârstă, ci şi de abundenţa hranei şi de luna în care se cântăreşte; În anii cu fructificaţie abundentă de ghindă sau jir şi hrană uşoară va avea în februarie o greutate mai mare decât în cei fără fructificaţie şi cu iarnă aspră. În ţara noastră, conform afirmaţiilor primilor doi autori de mai sus, mistreţii de 210 – 250 kg evisceraţi şi 300 – 350 kg cu viscere nu sunt rarităţi. La adulţi se ating, frecvent, greutăţi de 200 – 250 kg, excepţional şi peste 300 kg.

Denumiri: Se mai numeşte porc sălbatic, gligan (Arad); purcei se numesc până la 1 aprilie a celui de al doilea an calendaristic; la această dată ei trec în categoria godac, indiferent dacă au împlinit 12 luni sau nu; de la data când au împlinit 2 ani. Vierul de peste 7 ani se numeşte vier capital sau solitar, în unele părţi de ţară masculul bătrân numindu-se şi stingher.

Longevitatea: În condiţii de libertate, mistreţii ajung rar la 18 – 20 ani. Glasul mistreţului liniştit este un grohăit ca şi al porcului domestic. Când i se pare ceva suspect, scoate un pufăit, bine cunoscut celor ce s-au întâlnit cu el.

Excrementele seamănă cu ale porcului domestic, dar sunt mai mari şi conţin resturi din hrană de pădure (jir, ghindă, rădăcini).

Biotop: Mistreţul este un animal de pădure şi numai excepţional trăieşte în stuf, pe plaur sau pe insulele din Delta Dunării. Pădurile de foioase îi asigură ghinda şi jirul, hrana lui de bază, precum şi alte fructe de pădure: mere, pere, cireşe pădureţe, alune etc. Arboretele de răşinoase îi oferă adăpost, dar nu-i pot asigura hrana, decât prin rădăcini şi unele fructe de arbuşti. Desişuri se găsesc şi în pădurile de foioase, dar mai puţin apte. În desişuri stă peste zi şi le părăseşte seara în căutare de hrană, pentru a reveni dimineaţa. Având nevoie de linişte, preferă pădurile de mare întindere.

În Delta Dunării, în special între Sulina şi Caraorman există mistreţi bine adaptaţi condiţiilor de aici. În loc de jir, ghindă şi alte fructe de pădure consumă rizomi de stuf şi papură, ca şi alte plante acvatice, care, judecând după greutatea corporală, şi trofee, îl satisfac pe deplin. Temperatura scăzută iarna şi stratul gros de zăpadă nu-i sunt favorabile, deoarece în solul îngheţat nu poate râma ca să-şi procure hrana. Clima mai aspră justifică sporul anual mai mic. Are neapărată nevoie de scăldători formate din mocirle precum şi de apă potabilă.

Mistreţul se poate deplasa, pentru găsirea condiţiilor necesare vieţuirii (hrană, linişte şi adăpost), pe distanţe de 30 – 40 km şi chiar mai mult, faţă de locul de baştină. Răspândirea: Ţara noastră se găseşte la extremitatea sudică de răspândire a subspeciei mistreţului european, considerată pe bună dreptate cea mai viguroasă dintre toate subspeciile de porci mistreţi. În cadrul arealului ocupat de mistreţi, hrana şi adăpostul, competiţia intra şi interspecifică, prădarea şi parazitarea, sunt factori care influenţează distribuţia spaţială şi densitatea populaţională a acestora.

Reproducerea: Normal maturitatea sexuală este atinsă în al doilea an al vieţii. În condiţii excepţional de bune de hrană, unele femele, bine dezvoltate, se împerechează şi înainte de împlinirea unui an, încât fată cam la vârsta de un an. Împerecherea începe la sfârşitul lunii octombrie, este în toi în noiembrie şi se termină la începutul lui decembrie. Abundenţa hranei poate să o grăbească, iar lipsa ei să o întârzie . Masculii se luptă între ei pentru femelă, cei învinşi fiind alungaţi. Momentul împerecherii depinde de femelă, masculul fiind gata pentru a o fecunda în orice lună a anului. Actul fecundării are loc noaptea şi în acelaşi fel ca la porcii domestici. Ziua, mistreţii nu părăsesc adăpostul nici în perioada de rut. Durata sarcinii este de 17 săptămâni, deci în martie – aprilie, fată circa 4 – 10 purcei. Numărul poate fi mai mare sau mai mic, în funcţie de asprimea iernii precedente şi de abundenţa ghindei sau jirului în toamna împerecherii. După ierni grele şi lipsă de fructificaţie la fag şi stejar numărul de purcei este numai jumătate din cel al anilor cu condiţii mijlocii şi numai o treime din a anilor buni. Mistreţul produce la început, în general, 4 – 6 purcei, ajungând în anii următori la loturi până la 12 purcei. Tot acest autor afirmă că greutatea cu care intră în iarnă purcelul este cam jumătate din greutatea viţelului de cerb, în aceeaşi perioadă. Pentru fătat, femela se retrage într-un desiş liniştit, unde îşi face un culcuş scobit, căptuşit cu muşchi, frunze, cetină, ferigă. Purceii nu sunt ameninţaţi de frig în aşa mare măsură cum s-ar crede, deoarece mama are obiceiul să adune materiale dimprejur şi să le transporte în gură, creându-le adăpost. Scroafa îşi apără cu dârzenie şi devotament purceii, contra duşmanilor.

Hrana naturală: Mistreţul este un animal omnivor. Alimentele consumate de mistreţi sunt grupate în opt categorii şi anume: verdeţuri şi lujeri; rădăcini, rizomi, bulbi şi tuberculi; fructe cărnoase; fructe uscate şi seminţe forestiere; cereale şi seminţe din culturi agricole; nevertebrate; vertebrate şi alte categorii alimentare.

Duşmani: Mistreţul este rezistent la răniri şi la boli, cu excepţia pestei porcine, care poate distruge 70 – 80% din efectiv. Duşmanii lui cei mai periculoşi sunt: urşii, lupii şi râşii. În lupta cu ursul, de obicei acesta din urmă iese învingător, chiar dacă e vorba de un vier în plină putere. Lupii îi ucid mai cu seamă, iarna, când sunt slăbiţi. Mistreţul este prudent peste măsură, miop; se conduce după miros şi auz, simţuri extrem de ascuţite. Vânătoarea de mistreţi: Perioada legală de vânătoare a mistreţului este între 1 august şi 15 . Acolo unde mistreţii produc prejudicii se pot împuşca şi în afara acestei perioade, cu aprobare specială. Împuşcarea este permisă cu proiectile unice trase din arme lise sau cu arme cu glonţ, de la calibrul 6,5 mm în sus.

Mistreţul se vânează aplicând următoarele metode:

Goana este metoda cea mai des aplicată la vânătoarea de mistreţ. Goana la mistreţi se poate efectua cu gonaşi sau cu câini. Unii autori recomandă ca în parcelele de formă lungă în care trecătorile mistreţilor se cunosc bine, să se aşeze 3 linii de vânători la distanţă de 200 – 300 m una de alta. În linia 1 să fie puşi vânători pe care nu se poate conta mult, iar în a treia vânători din cei mai experimentaţi. Mistreţii vor trece, mai uşor peste linia 1, nu prea greu peste linia 2, dar în linia 3 vor cădea mulţi. Vor avea satisfacţia mulţi vânători de a fi tras, iar rezultatul material va fi bun. Dacă ar fi o singură linie, iar mistreţii ar nimeri pe la vânători slabi, goana ar fi compromisă. Pentru siguranţă, se pot pune 2-3 vânători şi la trecătorile din spate, deoarece unii mistreţi, mai ales solitarii au obiceiul să treacă peste linia de gonaşi.

Pânda clasică la mistreţi se face în august, la porumb şi cartofi, unde mistreţii cauzează pagube. Neajunsul acestei metode este că, fiind întuneric, nu se vede în ce se trage, aşa încât pe de o parte se pot comite erori, împuşcându-se animale domestice, iar pe de alta se răneşte mult vânat, care neputând fi urmărit noaptea, până a doua zi se alterează.

O altă metodă este şi pânda la hrănitoare.
Pânda la scăldătoare se practică dimineaţa când mistreţul se întoarce în pădure, venind de la câmp, unde a mâncat. Este preferabil a se face un observator înalt la 40 – 50 m distanţă de la scăldătoare, pentru ca vânătorul să nu fie simţit prin împrăştierea de vânt a mirosului. Împuşcarea la scăldătoare este justificată numai când este vorba de combatere. Are avantajul că se practică ziua.

Pânda la arbori cu fructe. În anii când nu este fructificaţie generală de stejar şi fag, dar există câţiva arbori care au avut ghindă, jir, eventual meri sau peri pădureţi, pânda se poate face în apropierea acestora, bineînţeles luând toate măsurile de camuflaj şi linişte pentru a nu fi simţiţi. În pădure mistreţii se mişcă şi înainte de a se întuneca. Aceste locuri cu hrană trebuie cunoscute.

Pânda la râmături. Mistreţii au obiceiul de a continua râmatul seara acolo unde au mai râmat în dimineaţa precedentă. Dacă a fost identificată o râmătură proaspătă, se poate sta seara la pândă, în apropierea ei.

Pândele descrise mai sus reuşesc numai dacă pe teren este linişte, iar vânatul nu este tulburat. Ultimele trei au avantajul că se aplică ziua, deci nu se trage |a întâmplare, rănind vânatul şi în acelaşi timp nu se împuşcă, în dauna calităţii (purcei, femele).
Apropiatul nu este o metodă aplicabilă mistreţului, acesta fiind în general animal de noapte. Întâlnirile cu mistreţul, pe lumină, sunt rare şi întâmplătoare. Vânătoarea pe urmă este o metodă sportivă, frumoasă. Mistreţul este rezistent la împuşcătură. Se întâmplă ca, atins fiind de un glonţ, după ce a căzut şi se zbate, să se ridice şi să plece distanţă de kilometri, fără să mai poată fi găsit.

Ursul (Ursus arctos L.)

Denumiri: masculul — urs, femela — ursoaică, progenitura până la vârsta de un an — pui, cei de 2 – 3 ani — urşi tineri sau ursaci.

Descriere: Deşi forma corpului şi mai cu seamă a capului, ca şi culoarea blănii, variază mult de la un urs la altul, totuşi cei mai mulţi oameni de ştiinţă sunt de părere că în Europa există o singură specie de urşi. Înăţimea medie a ursului este 2,17 m, iar a ursoaicei de 1,67 m. Greutatea medie este de 270 la urs, respectiv 215 la femelă.

Culoarea blănii variază în limite largi: de la cenuşiu brun, brun închis până la aproape negru. Unii urşi, în special mai tineri, au un fel de guler alb, care la cei mai mulţi dispare cu vârsta, la unii se păstrează. De fapt nu este un guler, căci nu înfăşoară întreg gâtul, ci este vorba mai mult de pete albe.
Longevitatea este de 20 – 30 ani. Unii autori sunt de părere că ursul poate atinge vârste mai mari de 35 şi chiar de 40 de ani. Pentru aprecierea vârstei nu există criterii relativ certe. După mărime şi dentiţie, se pot face doar următoarele deosebiri: pui, urs tânăr, urs de vârstă mijlocie, urs bătrân.

Glasul: când este surprins, scoate un sunet care seamănă a „pfui”; omul spune că l-a scuipat ursul. Când este deranjat de la mâncare, mormăie; atins de glonţ sau prins de câini, scoate un urlet; între mamă şi pui există un mijloc de comunicare, un fel de grohăit. Dintre simţuri, cele mai dezvoltate sunt mirosul şi auzul; văzul mai puţin. Urmele: Ursul este animal plantigrad. Urmele lui nu pot fi confundate cu ale altui animal, din cauza mărimii lor. Cele ale labelor dinapoi ale unui urs mare au, în medie, 22 – 24 cm lungime putând ajunge şi la 28 cm. Urmele lăsate pe sol de picioarele dinainte sunt mai mici decât ale celor dinapoi, deci invers ca la cervide. Atât la picioarele dinainte, cât şi la cele dinapoi, are câte 5 degete. Ursul pune piciorul dinapoi în urma celui dinainte.

Deplasarea o face la pas sau în galop, rareori în trap. Deşi pare animal greoi, totuşi aleargă bine şi rezistă timp îndelungat.

Excrementele sunt semne sigure ale prezenţei sau trecerii ursului prin teren. Cantitatea lor, într-un punct, constituie un oarecare indiciu asupra mărimii lui; culoarea şi resturile nedigerate (coji de jir, seminţe de zmeură sau mure etc.) sunt semne despre hrana consumată.

Biotop: Ursul este un animal al pădurilor întinse şi liniştite, neumblate sau cât mai puţin umblate de om. Mediul sau de trai trebuie să cuprindă stâncării sau mari doborâturi de vânt (arborete), în care să-şi poată amenaja bârlogul. Dacă toamna la munte nu se găseşte hrană suficientă, (jir, fructe de scoruş etc.) atunci coboară la dealuri până în apropierea aşezărilor omeneşti (500 – 600 m altitudine) în căutare de mere şi pere pădureţe sau chiar livezi cultivate. Este un animal fidel locului său obişnuit de trai. În anii când în zona fagului există fructificaţie de jir, ursul se deplasează puţin; peste zi stă adăpostit în desiş, iar noaptea se duce în pădurea bătrână pentru mâncare şi la un pârâu pentru apă. În general, ursul îşi păstrează trecătorile, dacă nu este deranjat. Ursul poate parcurge uneori distanţe mai mari de 100 km. De mare importanţă pentru menţinerea ursului într-un teren sunt desişurile unde el se adăposteşte peste zi. Cele mai bune locuri de trai sunt acelea unde, în apropierea adăpostului, ursul are şi sursă de hrană. Răspândire şi efective: Aria ursului în ţara noastră se întinde pe 2,8 milioane hectare, ocupând întreg lanţul Carpaţilor, din Maramureş până în estul Banatului, precum şi în Munţii Apuseni. Răspândirea lui este condiţionată, în principal de linişte, hrană şi loc bun pentru bârlog, inclusiv desişuri pentru adăpostul de peste zi.
Ultimele cifre oficiale susţin că efectivele de urs, cele mai mari din Europa-exceptând Rusia, sunt apropiate de cifra de 9.000 de capete. În Covasna este cea mai are densitate (peste o treime din total), urmează apoi judeţele Harghita şi Braşov.

Reproducerea: Maturitatea sexuală o are la vârsta de 3 – 4 ani; perioada de împerechere durează din aprilie până în iunie, excepţional şi mai târziu; durata sarcinii este de 7 – 8 luni; fată în ianuarie – februarie 1 – 3 pui, de regulă 2, care îşi deschid ochii numai după 28 — 35 zile. În momentul fătării, puii sunt mici în raport cu mărimea mamei; au 20 – 25 cm lungime şi 400 – 500 g greutate. Aceasta este o adaptare la condiţiile grele de hrană ale mamei în timpul iernii, când este nevoită să se mulţumească cu consumul rezervei de grăsime adunată toamna. Puiul de urs carpatin suge la început aproximativ 200 g lapte în 24 de ore, ajungând ca la vârsta de 90 de zile să aibă greutatea de 5 kg. De aici încolo începe faza lacto-omnivoră, care durează până spre toamnă. Puii devin independenţi la vârsta de un an şi jumătate sau doi ani. Ritmul de creştere a puilor este mare: la un an ating 25 – 50 kg, iar la 2 ani circa 100 kg.

Nu este sociabil. Duce o viaţă singuratică cu excepţia femelei cu pui.

Hrana: Ursul este omnivor, dar în hrana sa predomină elementele vegetale. Primăvara, paşte iarbă; vara mănâncă fructe de pădure: zmeură, mure, afine; toamna jir şi ghindă, în anii când există; în lipsă de jir şi ghindă, coboară la dealuri unde găseşte mere şi pere pădureţe, eventual livezi de pomi, în care face pagube. Toamna, după coborârea turmelor de oi, pot fi văzuţi urşi păşunând otava grasă din jurul stânilor. La hrana vegetală, s-ar putea adăuga ciupercile şi rădăcinile, apoi ovăzul şi porumbul în lapte. În ce priveşte hrana animală, ursul mănâncă larve de furnici, râme, insecte, în care scop răstoarnă bolovani şi trunchiuri de arbori; consumă miere de albine, nu numai de la stupii sălbatici, ci şi de la cei din crescătorii, cauzând astfel unele pagube.

O latură aparte a problemei hranei ursului o constituie aşa numiţii “urşi carnivori”. Fapt este că urşii atacă animale domestice scoase la păşune în munţi: oi, vite cornute, apoi cai, măgari şi porci de la stâni. Iarna, urşii care nu au intrat în bârlog, urmăresc şi reuşesc să prindă mistreţi, cerbi, căprioare. Ori de câte ori aceşti urşi obişnuiţi cu carne întâlnesc cadavre le consumă. Urşii carnivori sunt mai uşor de capturat decât cei care nu consumă preponderent carne. Ursul este animal, prin excelenţă, de noapte. Iese la mâncare după ce se întunecă şi se înapoiază înainte de a se face ziuă. Peste zi umblă numai în terenurile liniştite, precum şi în perioada împerecherii.

Alte obiceiuri: Un obicei cunoscut al ursului este retragerea în bârlog, iarna, când zăpada se aşează într-un strat gros. Cauza este greutatea sau chiar imposibilitatea de a-şi procura hrana în cantitate suficientă; cea vegetală, câtă a mai rămas, este acoperită de zăpadă; cea animală este puţină şi greu de găsit din cauza mersului anevoios. Bârlogul constă dintr-o adâncitură în stâncă sau în pământ, în coasta muntelui; o scorbură într-un arbore cu diametru mare, o îngrămădire de arbori doborâţi sau orice alt adăpost ales de preferinţă pe versantul sudic, însorit, ferit de vânt şi în apropiere de apă. Îşi căptuşeşte bârlogul cu muşchi, frunze, iarbă uscată, cetină. Aici stă ursul 2-3 luni pe an, în funcţie de lungimea iernii şi grosimea stratului de zăpadă. Ursoaica gestantă intră în bârlog cu regularitate mai devreme, pregătindu-şi acest loc în vederea fătatului. Pe cât e posibil, în apropiere să fie şi loc de păşune pentru primăvară, când iese slăbită de iarnă şi de alăptatul puilor. Masculul intră în bârlog mai târziu sau de loc dacă în acel an există fructificaţie bogată de ghindă şi jir sau dacă stratul de zăpadă este mic. Ursul părăseşte bârlogul în martie – aprilie, în funcţie de mersul vremii. În timpul cât stă în bârlog, ursul se află într-un fel de stare de somn; nu mănâncă, ci trăieşte din rezerva de grăsime adunată vara şi toamna. Primăvara iese slăbit. Această şedere se numeşte somn de iarnă şi este o adaptare la condiţiile grele de trai, în care nu şi-ar putea procura hrana. Acest somn de iarnă nu trebuie confundat cu hibernarea. Ursul nu hibernează. Într-adevăr hibernarea presupune o scădere a numărului respiraţiilor până la 2 – 5 pe minut, faţă de 60 – 90 de respiraţii când animalele nu sunt în hibernare. Bătăile inimii sunt slabe, iar sângele circulă încet. Temperatura corpului scade şi ea, foarte mult, până la 10˚C. Când se fac tăieturi în piele, ele nu sângerează. În acest fel hibernează liliacul, popândăul, ariciul, marmota. Nu acesta este cazul ursului, deoarece în timpul cât stă în somnul de iarnă, bătăile inimii nu-i scad deloc, circulaţia sângelui este normală, temperatura corpului scade numai cu puţin, animalul se trezeşte uşor. De altfel, tocmai în această perioadă, ursoaica fată şi trebuie să-şi alăpteze puii în bârlog ţine curăţenie. În măsura posibilului, îşi face bârlogul; în locurile cele mai greu accesibile omului, deci mai liniştite. Dacă nu este deranjat, îşi păstrează bârlogul mai multe ierni în şir în raporturile cu omul, este un animal paşnic. Nu-l atacă decât în trei cazuri: dacă este rănit, dacă ursoaica are pui şi se teme că îi vor fi luaţi şi în fine dacă este deranjat când, foarte flămând, a dat de un cadavru şi mănâncă.

Vânarea: Fiind protejat prin convenţii internaţionale pentru faptul că este în real pericol de dispariţie în Europa, în România, actual, ursul se vânează doar cu aprobare specială, bineînţeles limitat şi motivat de situaţia de excepţie a efectivelor mari ale speciei. Ursul se poate împuşca aşadar, în limitele şi condiţiile stabilite de ministerul de resort, în perioadele 15 martie – 15 mai şi 1 septembrie – 31 decembrie, cu armă cu glonţ, de la calibrul 7×64 în sus. Deci legea îi asigură o perioadă de ocrotire în timpul fătatului. Este interzisă împuşcarea ursoaicelor care au pui, deoarece aceştia au nevoie să fie conduşi de mamă până la vârsta de 1-2 ani.

Ca metodă de vânătoare se aplică de regulă goana şi dibuitul. Metoda la dibuit dă rezultate slabe, deoarece întâlnirea cu ursul, ziua, este problematică.
Vânătoarea la bârlog este interzisă de lege.

Goana. Când se aplică metoda de vânătoare la goană, trebuie cunoscute punctele de trecere ale urşilor, iar ţiitorile să fie alese aici. Pentru a preveni atacarea vânătorilor de către urşii răniţi, se obişnuieşte a se construi, la ţiitorile importante (puncte aproape sigure de trecere), platforme de circa 2 m înălţime unde să fie aşezaţi vânătorii .

Pânda. Pentru metoda de pândă la cadavru – momeală pus de om, se amenajează un loc special. În acest scop, se construieşte un observator înalt, acoperit şi închis, prevăzut şi cu o bancă lată pentru dormit, iar la o distanţă de 30 – 40 m se pune hoitul, fixat, aşa ca să nu poată fi dus de urs. Se recomandă ca, de preferinţă, observatorul să fie aşezat aşa fel în raport cu hoitul, încât lumina lunii să o aibă vânătorul în spate, deci cadavrul să fie luminat. Hoitul se pune cu mult înaintea zilei de vânătoare, cu scopul ca ursul să se obişnuiască a veni aici. Această metodă se aplică, de regulă, primăvara, (aprilie – mai), iar cea la goană, toamna. Pânda la cadavrul animalului ucis de urs este metoda cea mai recomandabilă dintre toate, dat fiind că aplicând-o va fi ucis cu adevărat ursul stricător. Ursul are obiceiul de a acoperi cu frunze, crengi, pământ, restul animalului omorât de el, pe care nu l-a putut consuma şi de a reveni după ce i s-a făcut foame.

Pânda are loc în apropierea acestui cadavru, la distanţă potrivită de tragere, vânătorul fiind adăpostit de vedere şi având vântul favorabil. Aşezarea vânătorului la pândă se face cu circa două ore înainte de înserat, deoarece, deşi ursul vine la cadavru de obicei noaptea, totuşi uneori îl cercetează şi înainte de crepuscul. Pânda la nadă, în momentul de faţă este interzisă. Pânda la locurile de păşune (de obicei stâni părăsite, cu iarbă grasă) şi la zmeurişuri, ca şi apropiatul, sunt metode care dau rezultate mai slabe decât cele precedente. Urmărirea ursului rănit să fie făcută numai cu câine.

 

Lupul (Canis lupus)

Morfologie. Lupul este un mamifer sălbatic, robust si suplu, de talie mare. Dimorfismul sexual nu este pronunțat. Lupul este un animal digitigrad, calcând pe pernițele degetelor, care sunt prevăzute cu unghii neretractile. Capul similar unui câine de talie mai mare este prevăzut cu un bot lung (10 cm), triunghiular ornat cu mustăți, lungi si dese. Ochii sunt puțin oblici, mai depărtați in comparație cu câinele, cu pupila rotunda. Urechile sunt mai mici, in comparație cu câinele, ascuțite si purtate in sus. Caninii sunt foarte bine dezvoltați. Gâtul este puternic, ornat de un guler in sezonul de iarna. Pieptul este puternic, adânc si suficient de lat. Coada este stufoasă, relativ scurtă şi groasă. Picioarele puternice şi musculoase sunt acoperite de păr scurt. Picioarele anterioare par mai înalte decât cele posterioare. Urma este asemănătoare cu a unui câine de aceeași talie, dar ușor mai alungită. Degetele sunt imprimate mai strâns, cu ghearele vizibile, cele din mijloc fiind mai apropiate decât la câine. Când sunt în haită, lupii calcă unul pe urma celuilalt, astfel că pe zăpada este greu de estimat numărul membrilor haitei. Blana este de culoare de la alb-cenușiu (sur) până la brun-cenușiu, funcție de subspecie şi de aria de răspândire. Ea se compune din doua tipuri de fire de păr: unul foarte des, lânos, moale, profund, de culoare gălbui-cenușie şi altul, mai lung, aspru, având vârful negru, numit spic şi care dă coloritul blănii. Există o diferența între învelișul pilos în sezonul estival şi cel din timpul iernii.

Blana de vară este mai închisă la culoare, mai scurtă şi mai rară, în timp ce acea de iarnă este de culoare mai deschisă, mai lungă, mai deasă şi cu puf abundent. În România, lupii prezintă o culoare cenușiu cărunt. Lungimea corpului este de circa 1,5 m, la care se adaugă coada de circa 0,8 m. Greutatea corporală depinde în funcție de sex şi de subspecie, fiind cuprinsă intre 30-50 kg şi, în mod excepțional, până la 70 kg.

Comportamentul. În perioada împerecherii, lupii trăiesc în perechi şi numai toamna târziu şi iarna, în haite. Spre deosebire de alte animale sălbatice, lupul este sociabil, trăind în haite formate din perechea conducătoare, masculul şi femela alfa, şi puii din anul respectiv. În sezonul de iarnă, haitei i se adaugă şi exemplarele din anii precedenți, înrudite, astfel că o haita poate ajunge la 20-30 de membri. În fiecare haită exista o ierarhie care este respectată şi numai în cazuri excepționale sunt acceptați în haita lupi care nu sunt înrudiți cu perechea conducătoare, alfa. Apartenenţa de o haita îi face să devină mai puternici şi mai de temut. Trăiesc solitari doar lupii tineri, în căutarea unui teritoriu. Sunt animale exclusiv nocturne. Lupii sunt extrem de precauți faţă de om, pe care nu-l atacă decât daca se simte amenințat, este rănit sau turbat.

Vânătoarea se realizează de cele mai multe ori în haită, putând vâna chiar şi animale mari (peste 500 kg). Lupul poate consuma până la 10 kg de carne la o masă. Sunt animale care-şi desemnează teritorii, mai mici sau mai extinse (de 10 ori mai mari decât ursul), în funcție de numărul membrilor haitei şi de volumul de hrană. Comunică cu semenii prin diferite sunete (urlete, scâncituri, lătraturi, etc.) sau prin diferite poziții ale corpului si ale cozii. Spre exemplu, purtarea cozii în poziție verticală semnifică faptul că acel lup este şeful haitei. În momentul În care atacă, coada se află în poziție orizontală. Habitatul si aria de răspândire. Lupul este răspândit în Europa, Asia, America de Nord, Orientul Apropiat şi Asia Centrală, întâlnindu-se în stepe, munți şi rar în taiga.

În România, lupii sunt întâlniți din Carpaţi până în Delta Dunării. Cea mai mare densitate este în regiunea harghiteană Joseni-Topliţa-Borsec. Estimările indică un număr de peste 2.000 de exemplare.

Lupul prefera zonele împădurite de munte, dar coboară şi in regiunile de deal sau în râpele adânci cu mărăcinișuri, greu de penetrat de către om. Lupul este un animal nomad, schimbându-şi perpetuu locul de trai.

Hrănirea. Animal carnivor în mod nativ. Se comportă atât ca vânător, cât şi ca necrofag, având un rol esențial în ecosistem, prin păstrarea echilibrului natural. Lupul consumă aproape orice fel de vietate de la larve, broaște, reptile, păsări şi ouăle acestora, rozătoare până la mistreț, cerbi şi căprioare, oi, vite şi chiar ursi. În căutarea hranei, lupii pot parcurge distanţe foarte lungi, chiar până la 70-100 km, într-o singură noapte.

Aspecte particulare. Simțurile sunt extrem de dezvoltate, dar, în special, mirosul şi văzul, astfel că lupul poate vâna la fel de bine atât noaptea (timpul preferat pentru vânătoare), cât si ziua, dimineața sau în amurg. Are o mare rezistenţă la durere şi sunt neînfricați în luptă, dând dovadă de o inteligenţă deosebită. La vânătoare folosește diferite tertipuri, de la învăluirea pe flancuri a prăzii la mânarea treptată către zonele închise. Izbutește sa sesizeze şi să ocolească capcanele. Lupul adult urlă pe diferite tonalități, aceasta fiind o modalitate de comunicare între membrii haitei. Năpârlirea se produce, în general, toamna în zonele temperate. Viteza de alergare poate depăși 60 km/h.

Reproducerea. Perioada de călduri durează 5-7 zile; Împerecherea are loc în lunile februarie-martie, după care masculul rămâne alături de femelă, formând o familie pentru a-şi creşte puii împreună; • Gestația durează 62-63 zile (9 săptămâni), lupoaica dând naștere, în medie, la 4-6 pui/fătare; Puii se nasc cu conductul suzi şi orbi, ochii deschizându-li-se după circa două săptămâni de la fătare. Alăptarea se face timp de 6 săptămâni, apoi puii sunt înțărcați; La vârsta de 3 săptămâni, puilor le apar dinții de lapte, iar la 15-28 de săptămâni, dinții de lapte sunt complet schimbați cu cei permanenți.

Vulpea (Vulpes vulpes)

Morfologie. Vulpea are o constituție fină. Botul este lung şi ascuțit, prevăzut cu mustăți stufoase. Ochii sunt așezați oblic, cu deschiderea pleoapelor îngustă, de culoare roşu-brun, cu pupila contractată, foarte puțin ovală. Buzele sunt subțiri, ornând deschiderea gurii sub forma unui rânjit. Urechile sunt scurte şi late, purtate ridicat. Caninii sunt foarte ascuțiți. Vulpea prezintă membre scurte, cele din faţă având cinci degete, iar cele din spate, numai patru. Coada este lunga şi stufoasa, purtată, de cele mai multe ori, printre picioare. Lungimea corpului este cuprinsă între 110 si 130 cm, din care coada prezintă o lungime de 30 – 40 cm. Vulpea adultă poate ajunge până la 9 – 10 Kg. De la nivelul capului şi până la jumătatea spatelui, blana vulpii este roșcată. De la acest nivel încep să se suprapună perii lungi, de culoare sură (cu vârful albicios), diminuând intensitatea roșcatului. Laturile trunchiului sunt, de asemenea, roșcat-sur. Membrele pe faţa anterioară şi laterală, precum şi faţa externă a urechilor sunt de culoare neagră. Culoarea neagra mai este întâlnita si la nivelul comisurilor buzelor. Culoarea alba este regăsita sub bărbie, sub gat si pe burta. Coada lunga si stufoasa are parul de culoare sura, puțin roșcat, iar vârful formează un ciucure de culoare alba. La unele vulpi se pot vedea pete albicioase din loc in loc in zonele in care in mod normal nu se întâlnește acest colorit, pete care reprezintă urme ale unei rai vindecate. Blana vulpii este compusa dintr-un par exterior mai lung si mai aspru, care da coloritul acesteia si un puf profund, des, subțire si lânos, de culoare cenușie. Vara, parul este scurt, cu coada săracă, dând un aspect mai longilin corpului, in timp de iarna, parul este mai lung si mai aspru, formând un guler bogat in jurul gatului.

Comportamentul. Vulpea este un animal nocturn, solitar, netrăind in haite ca lupii, care își desfășoară activitatea cu predilecție pe timpul nopții. Ziua doarme, iar noaptea iese din vizuina pentru a vana. Când este flamanda sau trebuie sa-si hrănească puii, îndrăznește sa iasă si pe timpul zilei pentru a-si procura hrana. De asemenea, vulpea poate fi văzuta in timpul zilei, in perioada împerecherilor. Ca si in cazul altor animale, vulpea își desemnează un teritoriu, mai mare sau mai mic in funcție de sursele de hrana si de capacitățile sale de a si-l apăra. Teritoriul este adesea ales de către un mascul, care este însoțit de 1-2 femele si puii lor.

Odată stabilite intr-un teritoriu, vulpile rămân acolo pe tot parcursul vieții.

Doar puii, toamna, se îndepărtează de teritoriul natal la o distanţă apreciabilă (10-400 km). Sunt animale de vizuină, astfel că oriunde își pot săpa o vizuina sau găsesc una de-a gata, unde este un pic de liniște şi ceva rozătoare își vor întemeia locuința. Viteza de deplasare a vulpilor este de 48 km/h. Mersul este foarte variat. Vulpea se poate deplasa în trap întins sau salturi lungi sau se poate furișa cu pași mărunți. Urma vulpii lăsate pe zăpada sau pământul moale este asemănătoare celei lăsate de un câine de talia ei. Caracteristica este pârtia lăsată, respectiv, șirul de urme, în linie dreaptă. Pârtia câinelui este ușor in zig-zag.

Habitatul. Vulpea roșie este una dintre rasele de vulpe întâlnită aproape în întreaga Europă şi Nordul Americii şi mai puțin in Nordul Africii şi Australia. La noi, populații de vulpi se găsesc cu predilecție în Câmpia Romana, Dobrogea, dealurile subcarpatice, precum şi in platoul Bucegilor. Vulpile preferă locurile sălbatice (pădurile, tundra, preria) în care omul ajunge cu dificultate, bogate în vegetație. În ultima vreme, s-a constatat o creștere a populațiilor de vulpi în zonele suburbane. Vulpea își alege cu multa iscusință locul in care își va clădi vizuina. Vizuina este prevăzută cu mai multe ieșiri, fiind amplasată pe versanții însoriți, diguri sau în ridicăturile de pământ. Vizuinile de vulpe sunt înguste şi pornesc orizontal spre deosebire de cele de viezure, mai largi şi care pornesc în jos, în profunzimea terenului.

Hranirea. Vulpea este nativ un carnivor desăvârșit, hrănindu-se cu diferite vietăți pe care le poate prinde, de la iezi de căprioare pana la tot soiul de insecte. Iarna când vânatul este puțin, trage la leșuri. Este o mare consumatoare de rozătoare, fiind alături de nevăstuica si uliul șoricar, unul dintre cei mai mari dușmani ai dăunătorilor agriculturii. In lipsa cărnii, se mulțumește si cu zmeura, afine, mere, pere, scorușe, faguri de viespi si albine, puii si ouăle pasărilor care cuibăresc la mica înălțime. Niciodată nu vânează in haita, iar daca prada i-a scăpat o hăituiește ca un copoi.

Reproducerea – maturitatea sexuala este atinsa in jurul vârstei de un an; – perioada de călduri durează 1-6 zile; – ovulația este spontana, nefiind condiționata de actul copulator; – perioada de împerechere este in decembrie-ianuarie in sud, ianuarie-februarie in regiunile centrale si februarie-aprilie, in nord;

Masculii intra in competiție pentru femele, având loc lupte acerbe intre pretendenți. – perioada de gestație este de 51-53 de zile, vulpea dând naștere, in medie, la 4-6 pui, maxim 12; – ochii sunt întotdeauna închiși la naștere, începând sa se deschidă din a 12-a zi şi fiind complet deschiși in jurul vârstei de 17 zile; inițial, au culoare albastru-gri, urmând apoi sa se închidă pana la maro-brun pana la vârsta de 40 de zile. In timp, culoarea se poate modifica spre o nuanța albastra sau verzui, in funcție de rasa; – după 5 săptămâni, puilor începe sa le crească parul mai rezistent si mai lung; – in primele 4 săptămâni de viața se hrănesc exclusiv cu laptele matern; – vulpoii sunt foarte dedicați familiei lor, astfel ca in cazul in care, din diferite motive, vulpea moarte, rolul acesteia este luat de vulpoi.

Vulpea, prin stilul ei de viața si de hrănire, reprezintă un pion important in tinerea sub control a populațiilor de rozătoare, unele dintre ele adevărați dăunători ai agriculturii. In raport cu interesele umane, vulpea se dovedește atât folositoare, cat si dăunătoare. Printre utilitățile vulpii se număra decimarea rozătoarelor dăunătoare agriculturii, curățarea naturii de cadavre, efectuarea selecției naturale, eliminând viețuitoarele slabe, cu diferite debilitati si bolnave si furnizarea de blănuri de valoare. Vulpea este responsabila de transmiterea unor boli atât la alte animale, cat si in rândul populației umane. Cel mai frecvent sunt vectori pentru turbare si râie. Speranța medie de viață este de maxim 12 ani, în captivitate, şi până la 3-5 ani, în libertate.

 

Râs (Lynx lynx)

Morfologie. Capul + trunchiul 80-100 (rar 130) cm; coada 11-26 cm; înălţimea în dreptul umerilor 60 cm; greutatea 35-40 kg. Buza superioară cu mustăţi din peri lungi şi băţoşi. Blana cu peri deşi şi moi, alungiţi pe laturile capului, cu aspect de „favoriţi”. Culoarea variază după vârstă, anotimp şi individ. Obişnuit sur-roşiatică, dorsal pătată cu alb şi cu numeroase punctişoare roşii sau sur întunecate pe cap, spate şi gât. Partea ventrală, partea anterioară a picioarelor, partea de sus a gâtului, buzele şi partea din jurul ochilor albe. Faţa roşcată deschis. Urechile albe în interior, cu o dungă neagră sau cafenie pe laturi. Coada de la vârf până la jumătate neagră, către bază neclar inelată. Vara, blana mai mult roşcată, cu peri scurţi; iarna mai sură şi cu peri mai lungi, femela mai roşcată şi cu favoriţii mai scurţi.

Specie nordică, montană, la noi prezentă în Carpaţii Orientali. Predominant nocturn, singuratic şi retras. Foarte agil şi feroce. Consumă numai hrană proaspătă, la mare nevoie şi hoitul ucis de el. Atacă ciute de cerbi, căprioare, cocoşi de munte, iepuri şi chiar oi, juncane; când atacă, rupe arterele şi linge sângele; din corp mănâncă mai mult ficatul, rinichii, inima. Împerecherea prin februarie. După 9-10 săptămâni, femela naşte 2-3 pui, orbi, care văd după 9 zile. Vânătoare este interzisă. Numărul de exemplare din România este estimat la 1.200.

Pisică sălbatică (Felis silvestris)

Morfologie. Capul + trunchiul (45) 60-70 (72) cm, uneori motanii ating 98 cm; coada (24) 30-32 (40) cm; greutatea 4-7 (10) kg. Faţă de pisica domestică are coada de grosime uniformă până la vârf, cu 6-7 dungi transversale, cu 3-4 inele incomplete, înguste deschise la culoare, de la bază către mijloc urmate de 3 inele complete, mai late şi negricioase, vârful închis la culoare.

Pe gât o pată albă-gălbuie. Pe talpă, la marginea externă a degetelor de la picioarele posterioare, cu câte o pată neagră, care se găseşte şi la urmaşii rezultaţi din împerecherea pisicii domestice cu cea sălbatică. Blana cu peri lungi, la mascul sură sau sură negricioasă, la femelă gălbuie. Pe frunte 4 dungi negre neparalele; cele mijlocii se prelungesc pe spate şi formează după urechi o dungă în lungul şirei spinării şi pe partea superioară a cozii. De o parte şi alta a acestei dungi, un număr de dungi transversale, puţin mai întunecate, se îndreaptă către abdomen. Ventral galbenă, cu câteva pete negre. Picioarele gălbui pe partea internă, cu dungi negre transversale în afară. Obrajii roşcaţi-gălbui. Urechile sure-ruginii în afară şi galbene-alburii în interior.

Răspândită în ţinuturile păduroase din Europa centrală şi sudică. La noi pisica sălbatică este destul de comună, cu areal din Carpaţii şi Subcarpaţi până la şes, în pădurile întinse, dese, liniştite, unde se poate adăposti prin scorburi, crăpăturile stâncilor, peşteri, uneori vizuini de vulpi. Se hrăneşte cu vertebrate, de la şoareci până la iezi de căprioare, viţei de cerb şi păsări de tot soiul. Împerecherea prin februarie-martie; după 9 săptămâni, pisica naşte 3-6 pui, orbi. Vânătoare este interzisă.

 

Vidră (Lutra lutra)

Morfologie. Capul + trunchiul (60) 70-90 cm; coada 35-40 (50) cm; înălţimea la greabăn 30 cm, urechea 20-28 (30) mm; talpa posterioară 11-14 cm; greutatea 8-11 (15) kg. Femela este mai mică decât masculul. Capul mic, turtit şi lat. Urechile rotunjite, scurte, puţin ieşite din blană, acoperite de un opercul membranos. Ochii mici, aproape de colţurile gurii, cu pupila rotundă. Buzele groase, cea superioară cu mustăţi. Nasul golaş, cu papile în reţea. Picioarele îi sunt scurte în raport cu corpul, au câte 5 degete unite prin membrană de înot. La înot se foloseşte atât de picioarele dinapoi precum şi de coadă. Degetele deasupra păroase, ventral nude. Blana cu peri moi şi mătăsoşi; cei moi la bază cafenii deschis, către vârf cafenii întunecat; perii mătăsoşi cafenii întunecat, strălucitori.

Longevitatea este de circa 18 ani. Simţurile sunt foarte dezvoltate şi în egală măsură: văzul, auzul şi mirosul. Vânează adeseori în grup; este animal de amurg şi de noapte cu toate că poate fi văzut şi ziua. Poate rezista sub apă 6 –7 minute fără să iasă la suprafaţă. Se hrăneşte cu peşti, broaşte, raci, mamifere mici, acvatice. Răspândirea vidrei în Europa câr şi la noi depinde de posibilitatea procurării hranei ei de bază: peştele. Tocmai de aceea biotopul vidrei îl constituie ţărmurile împădurite ale apelor curgătoare şi stătătoare, fie ele de munte sau de şes. Răspândită din Europa până în Asia centrală şi nordul Africii. La noi, localizată în deltă şi pe lângă râurile de munte bogate în păstrăvi. Trăieşte în apă şi pe uscat, având vizuina cu două intrări.

 

Bursuc/viezure (Meles meles)

Morfologie. Capul + trunchiul 62-70 (80) cm; coada 15-18 (20) cm; înălţimea la greabăn este de 30 cm, urechea 45-50 mm; laba posterioară 10-11 cm; greutatea 10-20 kg. Blana cu peri lungi, gălbui la bază, negri la mijloc, sur-albicioşi către vârf. Spatele alb-sur, înspicat cu negru, trecând în roşcat pe laturile corpului şi coadă. Pe abdomen şi picioare negru-cafeniu. Capul şi gâtul dungate longitudinal cu alb. Femela cu nuanţe mai deschise. Se întâlnesc foarte rar bursuci complet albi sau albi cu pete castanii întunecate.

Longevitatea este de circa 15 ani. În privinţa glasului, manifestările sale sunt diferite: mormăie, pufăie când este atacat; în perioada împerecherii scoate un ţipăt pătrunzător.

Vârsta maturităţii sexuale este la un an şi jumătate. Împerecherea prin iulie-august. Femela naşte o singură dată pe an, după 8-9 luni de la împerechere, prin februarie-martie, 3-5 pui, orbi, care văd după 9 zile şi devin independenţi după o jumătate de an. Este animal de amurg şi de noapte. Cea mai mare parte a timpului o petrece în vizuină. Pe timp frumos iese din când în când să bea apă; îi place să se scalde. Răspândit în cea mai mare parte a Europei, cu excepţia jumătăţii nordice a ţărilor Scandinave, a insulelor Sicilia, Sardinia, Corsica şi Baleare. La noi, împarte aceleaşi locuri cu vulpea, de obicei la marginea pădurilor subcarpatice, în apropierea terenurilor de cultură. Sapă o vizuină cu 4-8 ieşiri, pe versanţii însoriţi ai colinelor împădurite sau pe povârnişuri sterpe din câmpie, însă întotdeauna în locuri mai retrase. Mai mult nocturn. Omnivor, consumând rădăcini, jir, ghindă, diferite seminţe, porumb, struguri, fructe pădureţe, melci, insecte, râme, pui de iepuri, păsări, ouă. Hibernează.

Vânătoare 1 august – 31 martie.

 

Jder de copac (Martes martes)

Morfologie. Capul + trunchiul 44-50 (53) cm; coada 23-28 (33) cm; greutatea masculului 1,2-1,8 kg iar a femelei 0,8-1,4 kg. Spatele cafeniu întunecat. Botul roşcat. Fruntea şi obrajii cafenii deschis. Laturile corpului şi abdomenul gălbui. Picioarele cafenii-negre. Coada cafenie-roşcată. Buza superioară cu mustăţi. Sub ochi, pe bărbie şi gât, smocuri rare de păr tare. Iarna, blana mai întunecată.

Longevitatea este de 8-10 ani, dar în cazuri rare şi de 14-16 ani. Cele mai dezvoltate simţuri sunt văzul şi mirosul. Vârsta maturităţii este extrem de târzie, la doi ani şi trei luni. Împerecherea prin iulie-august. Femela naşte, după 8-9 luni, 2-4 pui, orbi, care văd după 14 zile; părăsesc cuibul după 7-8 săptămâni şi devin independenţi la 3-4 luni. Masculul nu participă la creşterea puilor. Răspândit în toate regiunile păduroase din emisfera nordică. La noi, prin pădurile de foioase din lanţul carpatic, prin scorburile şi crăpăturile stâncilor, prin cuiburile părăsite de păsările răpitoare sau în cele de veveriţă. Se caţără cu uşurinţă pe copaci. Se hrăneşte cu iepuri, şoareci, veveriţe, cu ouă, uneori fructe, miere de albine, insecte mari; distruge cocoşii şi găinuşele de munte. Mai mult nocturn. Vânătoare: 15 septembrie – 31 martie.

 

Dihor de casă (Mustela putorius)

Morfologie. Capul + trunchiul 35-38 (45) cm; coada (12) 15-19 cm; greutatea 0,7-1,3 kg. Blana pe spate cafenie-castanie întunecat uniform şi pe mijlocul lui o dungă slabă roşcată-cafenie; pe laturi gălbuie. Bărbia şi vârful botului albe-gălbui. Nasul, închis la culoare. În urma ochilor, o pată albă-gălbuie, slab delimitată, care se continuă în urma urechilor şi o dungă ştearsă de aceeaşi culoare. Urechile cafenii cu margini albe. Mustăţile lungi, negre-cafenii. Culoarea variază de la individ la individ. Foarte rar se întâlnesc dihori complet albi sau galbeni.

La noi destul de comun, prin clăi de grâu, grămezi de lemne, ruine, magazii de cereale, etc. Foloseşte şi vizuinile vulpilor sau ale iepurilor de casă. Predominant nocturn. Se hrăneşte cu găini, porumbei, ouă, şopârle, şerpi, broaşte, peşti. Împerecherea prin februarie-martie. Femela naşte, după 6 săptămâni, 3-6 pui, orbi, care văd după 14 zile.Vânătoare: 15 septembrie – 31 martie.

 

Nevăstuica (Mustela nivalis)

Morfologie. Capul + trunchiul (11) 13-22 (24) cm; coada 4-7 cm; greutatea (45) 75- 130 g. La colţurile gurii câte o pată mică, rotundă cafenie; uneori cu pete cafenii şi pe abdomen. În regiunile meridionale şi temperate, culoarea blănii rămâne aproape tot timpul anului aceeaşi, iar către nord iarna devine albă-cafenie, fără vârful cozii negru. Răspândită în toată Europa, în vestul Asiei şi nordul Africii. La noi, nevăstuica este destul de comună, vara prin pajişti, poieni, iar iarna pe lângă aşezări omeneşti, prin grajduri, hambare, mori; semnalată mai mult în Transilvania.

Vânătoare: 15 septembrie – 31 martie.

 

Iepurele comun (Lepus europaeus)

Aspectul iepurelui este bine cunoscut de oamenii de toate vârstele şi nu poate fi confundat cu nici un alt animal. Lungimea corpului este de 48—57 cm, la care se adaugă coada de 8—9 cm. Urechile au lungimea de 12—17 cm si, ca o deosebire esenţiala fata de iepurele de vizuina, este faptul ca la iepurele de câmp vârfurile urechilor sunt întotdeauna negre. Greutatea corpului are o medie mai ridicata decât a iepurilor din alte tari, fiind de cca4 kg si, in mod excepţional, de 6 kg. Datorita diferenţei de lungime dintre membrele anterioare si cele posterioare, iepurele nu se poate deplasa la pas, ci numai in salturi, a căror întindere poate atinge 3 m. Nu exista caractere vizibile de dimorfism sexual. Culoarea blănii variază foarte mult după loc si anotimp, nuanţa generala fiind cenuşieroşcata. Firul de păr este moale, dar rezistent, fiind cenuşiu la baza, alb-gălbui la mijloc si vârful negru.

Este răspândit din Delta până în golul de munte, deţinând din acest punct de vedere, al amplitudinii ecologice, primul loc dintre toate speciile de vânat. Trăieşte în egala măsura în câmpul agricol cultivat sau înţelenit, ca şi în pădurile cu sau fără subarboret. Cea mai mare densitate o înregistrează în câmpiile situate la altitudinea de 100—250 m.

Evită locurile mlăştinoase, cu apă stagnantă. Manifestă un înalt grad de fidelitate faţă de locul de trai, spaţiul în care este statornic înscriindu-se într-un cerc cu raza de cel mult 2 km. Ca şi toate celelalte specii de mamifere de la noi (cu excepţia caprei negre), iepurele are o activitate preponderent nocturnă. Ajunge la maturitate sexuala la vârsta de 7—8 luni. Se împerechează începând din luna ianuarie, in iernile mai blânde. Cu ocazia împerecherii se observa masculul alergând si urmărind îndeaproape femela, uneori fiind mai mulţi masculi angajaţi in urmărire, fapt pentru care adesea au loc bătăi intre concurenţi. In timpul acestor încăierări, masculii se ridica pentru câteva clipe pe labele dinapoi, izbind adversarul cu labele dinainte. După o gestaţie de 42 — 43 zi e, apar 2—4 pui, numiţi vătui, care cântăresc la fătare in medie 130 g fiecare. in cursul unui an pot avea loc 3-4 fătări, uneori prima generaţie ajungând sa se reproducă chiar in acelaşi an. Caracteristic pentru iepure este fenomenul de superfetaţie, de suprapunere a doua generaţii. Cu alte cuvinte, înainte de a făta o serie de pui, iepuroaica este capabilă de împerechere. Acest fenomen este întâlnit si la unele specii de rozătoare. Puii au corpul acoperit cu o blana asemănătoare constitutiv cu cea a adulţilor, văd din prima clipa de la fătare si, in general, sunt deosebit de vioi, iar după câteva zile se pot mişca in jurul cuibului. Acesta, o simplă scobitura in pământ, este situat întotdeauna intr-un loc uscat. Alăptarea puilor durează cam 3 săptămâni, după care aceştia devin independenţi. În timpul repaosului, iepurele îşi amenajează sumar un culcuş, o adâncitură in sol sau zăpada, totdeauna cu capul in direcţia din care bate vântul. Se hrăneşte exclusiv cu vegetale, ierburi, lujeri, frunze, muguri, coaja unor pomi fructiferi sau arbori tineri. Iepurele prezintă o particularitate interesanta din punct de vedere al digestiei. Astfel, o parte din hrana este eliminata sub forma de excremente rotunde, aplatizate si umede, numite cecotrofe, care, conţinând încă multe substanţe nutritive, sunt reînghiţite de animal si trecute încă o data prin întreg traiectul digestiv. Excrementele finale au aceeaşi forma, dar sunt uscate. Este singurul mamifer de talie mica de la noi care nu intra nici in hibernare, nici in somn de iarna si nici măcar intr-o vizuina, înfruntând la suprafaţa solului toate intemperiile. Poate înota pe distante scurte, dar numai in caz de nevoie. Auzul si mirosul sunt excelente, în comparaţie cu care văzul este slab. Capabil sa atingă o viteza de 70 km pe ora, nu este cel mai rapid mamifer sălbatic de la noi, fiind depăşit pe distante mari de râs si vulpe. in timpul deplasării, mai ales pe zăpada, iepurele lasă o urma caracteristica, de forma literei Y, cu deschizătura in direcţia de mers, ca urmare a poziţiei membrelor posterioare în momentul atingerii solului, înaintea celor anterioare.

Duşmanii iepurelui sunt extrem de numeroşi. in primul rând sunt clinii si pisicile hoinare, nevăstuica si mai puţin lupul, râsul, vulpea. Pe lângă aceştia, pentru pui un mare pericol îl constituie ciorile grive si coţofenele, precum si unele pasări răpitoare de zi. Este, de asemenea, vânat si de unele pasări răpitoare de noapte, care vânează iepuri numai atunci când lipsesc şoarecii, hrana lor de baza. Ca urmare exista o legătură directa intre creşterea efectivului de iepuri si cea de şoareci.

Se vânează între 1 noiembrie şi 31 ianuarie.

 

Iepurele de vizuină (Oryctolagus cuniculus)

Denumit popular şi lapin, iepurele de vizuină este originar din sud vestul Europei. În România a fost colonizat la începutul sec XX în judeţul Iaşi, la Cristeşti, de unde s-a răspândit treptat prin împrejurimi, apoi a fost adus şi în Ardeal. Se aseamănă cu iepurele comun, dar este de talie mult mai mică: 41-42cm lungime totală şi 1,3-2 kg greutate. Culoarea părului este variată: de obicei este cenuşie brună, dar pieptul şi laturile sunt gălbui, albe sau cenuşii, abdomenul se prezintă lucios, iar urechile sunt negre pe margini şi cenuşii brune la vârf.

Picioarele dinainte sunt puternice si conformate pentru săpatul galeriilor, picioarele dinapoi fiind insa mai scurte decât la iepurele comun. Trăieşte in galerii si prefera soluri uşoare, nisipoase,pentru a sapa cu mai multa uşurinţa. Îşi face galeria si vizuina in panta. Evita zonele cu ierni aspre şi sol compact. Trăieşte in colonii de mai multe familii, in galerii, fără a se incomoda reciproc. Lapinul nu se depărtează prea mult de galeria de adăpost, amplitudinea mişcării fiind doar de câteva sute de metri. Se reproduce exploziv in condiţii favorabile, cu vegetaţie multa in jurul galeriilor. Îşi construieşte vizuina la adâncime, asigurând-o cu 8-10 galerii de acces. Ajunge la maturitate sexuală la 6 luni, fată de 4-6 ori pe an având de fiecare dată 2-10 pui, pe care-i alăptează cu grijă. Puii sunt orbi timp de 10 zile si fără par,devenind independenţi după 3- 4 săptămâni. La noi aceasta specie de vânat nu s-a extins, condiţiile de creştere şi dezvoltare nefiindu-i prielnice decât în anumite situaţii. Vânătoarea este identică cu a iepurelui de câmp.

 

Păsări

 

Cocoşul de munte (Tetrao urogallus)

Numit popular gotcan, iar femela gotca, cocoşul de munte este cea mai mare pasăre dintre cele trei specii de tetraonide care trăiesc în ţara noastră.

Biotopul cocoşului de munte îl reprezintă pădurile întinse de răşinoase, de la limita vegetaţiei forestiere(1200-1500 m altitudine). Îi place sa aibă in preajma arbuşti producători de fructe. Îl întâlnim in tot lanţul Carpatic.

Se hrăneşte cu insecte, larve, fructe de pădure, ierburi, seminţe de buruieni, muguri si răşinoase. Iarna hrana principală este formată din ace de conifere, iar spre toamnă afine, merişoare, frunze de plop de munte.

Masculul are o greutate de 3,5-5 kg, iar femela are o greutate cu 30-40 % mai puţin. Greutatea corporală a masculului este mai mica in timpul rotitului. Între mascul si femelă exista o mare diferenţa de culoare. Cocoşul are penajul de culoare închisa, de la distanta părând neagra; penele de pe guşa sunt de culoare verzui-negricioase şi bat înspre albastru, umărul aripilor este alb, pielea din jurul ochilor roşie,coada neagra cu pete albe, neregulat distribuite. Ciocul seamănă cu cel al răpitoarelor, fiind puternic si încovoiat. Tarsul este îmbrăcat cu pene pana la degete, care iarna sunt prevăzute cu excrescente cornoase,in forma de pieptene,care ii măresc suprafaţa de mers pe zăpada (aceşti pinteni se numesc vârzobi). Femela nu este aşa de viu colorata; este mai mult ruginie cu pete negre, imitând mediul in care trăieşte, fapt ce o scapă de multe ori de duşmani. S-ar putea confunda cu găina cocosului de mesteacă,  însă are o pata mai mare ruginie-închisă pe piept, iar coada, mai mar, de formă circular convexă.

Cocosul de munte nu este sociabil, trăind in apropierea găinilor numai in perioada de împerechere, fiind o pasare poligamă. De creşterea puilor se ocupa numai femela. În rest, cocosul trăieşte singuratic. În timpul iernii sunt mai mult prin copaci, iar vara preferă zonele umede, cu muşchi, cu izvoare, desişurile şi pantele însorite. Seara se urcă sus în arbori, de obicei aceeaşi arbori, unde au o cracă aflata cam pe la mijloc. Aceşti arbori se recunosc după excremente de sub ei.

Excrementele au formă cilindrica groasa de 12 mm şi se pot diferenţia de cele de găină. Cocoşii de munte sunt fideli locului de trai, odată deranjaţi revin la locul de trai, doar dacă se taie arborele se îndepărtează din zona.

Împerecherea cocoşului de munte are loc între 15 aprilie şi 15 mai, fiind în toi între 25 aprilie şi 5 mai, dar asta depinzând şi de starea vremii. Parada nupţială este deosebit de spectaculoasă, însoţita de dansuri ci cântece. Aşa zisul cântec al cocosului de munte este format din doua fraze muzicale: prima seamănă cu bătaia de toaca, iar cea de a doua cu sunetul produs de o tocilă. În scurta pauza dintre acestea se aude uneori un sunet sec, ca acela produs de trasul unui dop dintr-o sticlă. Prin deschiderea tare a ciocului nu aude, astupându-i-se canalul auditiv, moment când este vulnerabil la prădători. Începutul ritualului are loc dimineaţa în arbori, apoi rând pe rând coboară pe zăpada unde îşi continua mersul înfoiat, şi aşteaptă găinile, care se apropie tot mai mult odată cu ridicarea întunericului, răspunzând printr-un cotcodăcit: ”got-got-got”. Uneori, după coborârea lor din arbori, în preajma găinilor se adună şi doi trei cocoşi de munte, care se proptesc piept în piept, se lovesc cu aripile şi picioarele. Cei mai slabi ies din confruntare cu gâturile jumulite şi pleoape pline de sânge.

După împerechere, femela îşi face cuibul pe jos, într-o adâncitura depunând 6-10 ouă incubaţia durând 27 de zile. Puii sunt nidifugi, având corpul imbricat in puf galben, cu pete negre pe cap, pete brune pe spate si pe aripi.

Duşmanii cocoşului de munte sunt: omul, râşii, jderii, vulpile, mistreţii, câinii de la stâne, care distrug cuiburile.

Cel mai înzestrat duşman rămâne jderul care pur si simplu vânează cocoşul la fel ca si omul. Adică se apropie de cocos în perioada cântatului, din aproape în aproape, până este în cea mai buna poziţie de atac. Cocoşul, în clipa lui de visare, nu observă jderul care sare pe el, si ii musca jugulara, cazând amândoi deseori din copac, ca un ghem. Vânătoarea la cocosul de munte este una dintre cele mai frumoase şi pasionante, datorita atât mediului în care are loc, cât şi dificultăţii de apropiere a vânătorului. Se cere un efort deosebit din partea vânătorului, având in vedere si condiţiile meteo si urcarea până în golurile de munte. Vânătorul urca după-amiaza spre locul de bătaie, sa cerceteze locurile de rotit, si sa asculte sosirea cocoşilor de munte la culcare, momente semnalate prin zborul ce se aude de la distanta. De fapt, se face o recunoaştere a terenului. Retragerea de la locul de bătaie se face in cea mai mare linişte, de preferabil după lăsarea întunericului, pentru a nu tulbura si alunga cocoşii. Peste noapte vânătorul se retrage mai jos, intr-o coliba de preferabil, care sa fie in apropierea bătăii, iar dimineaţa cu noaptea in cap trebuie sa ajungă înapoi in bătaie. Apropierea se face tot in linişte, fiind atent la fiecare pas, si aşteaptă un semn de la cocosul de munte. La fiecare strofa de cântec vânătorul înaintează, apoi se opreşte, indiferent in ce poziţie sar afla, si aşteaptă sa cânte din nou. Apropierea poate dura 15-30 de minute, si se trage din arme cu ţevi lise cu alice de 4mm-5 mm. Se poate vana si cu glonţ de calibru mic, dar aceasta vânătoare nu reprezintă un act de bravura. Este preferabilă şi etica vânătoarii cocoşului de munte dimineaţa, deoarece atunci are loc rotitul, ritualul şi ne putem asigura la ce s-a tras şi unde. Pentru vânătoarea la cocos de munte este favorabil timpul senin, uscat. Lanterna este indispensabila in asemenea ocazii, pentru urcat si coborât de pe munte. Nici bagajele nu trebuie sa fie multe, iar hainele de preferabil sa fie rezistente la frig si umezeala. Vânătoarea cocosului de munte se face pentru trofeul-neconvenţional, adică pasarea întreaga naturalizata. Unii vânători mai aduna si gastroliţii, acele mici pietricele din pipota, pe care cocosul le aduna pentru digestie. Gastrolitii sunt o adevarat amintire mai ales prin paleta vie de culori, si consistenta (pietricele albe,albastre, roşii, bucăţi de coaja de alune,,etc). Numărul mic de piese ce se vânează este destul de mic in comparaţie cu alte specii. Frumuseţea cocosului de munte poate fi gustata si fără a trage cu puşca. Primăvara, unii vânători sau turişti urca sus la munte numai pentru acel spectacol de sărbătoare şi se mulţumesc cu o poză sau chiar o strofa auzita din cine ştie care brad învecinat. Carnea, deşi comestibilă, nu are valoare culinară deosebită.

 

Cocoș de mesteacăn (Lyrurux tetrix)

Este mai mic decât cocoşul de munte cu o lungime de 50-55 cm, greutate de cca. 1,5-2,0 kg. Coada lungă de 11-13 cm, la masculi în formă de liră. Dimorfism sexual pronunţat. Masculi au culoare neagră conturat pe aripi cu alb, iar sprâncenele roşii. Femelele, asemănătoare cu ale cocoşului de munte. Specie răspândită în nordul Europei şi a Asiei. La noi este limita sudică a arealului, în nordul Carpaţilor Orientali.

Se hrăneşte cu seminţe amenţi, frunze, insecte, viermi etc. Specie poligamă are perioada de împerechere în mai în locuri de „rotit” unde masculii poartă lupte pentru femele. Depune 7-14 ouă pe sol, iar puii sunt nidifugi. La noi este protejat integral.

 

Ierunca (Tetrastes bonasia)

Se mai numeşte şi găinuşă de alun cu o lungime de 32-38 cm din care coada 11 cm, greutate de maxim 0,5 kg. Culoarea generală la ambele sexe este ruginie cu dungi negricioase. Cocoşul are culori mai pronunţate şi un moţ pe cap. Poate fi întâlnită de la deal până la munte în păduri întinse şi liniştite. Hrana constă în seminţe, insecte, larve etc. Pasăre cu activitate diurnă, noaptea doarme în arbori. Specie monogamă, perechile se formează toamna (când se şi vânează) indivizii căutându-se prin sunete specifice (un fel de fluierături). Depune 7-14 ouă pe sol, puii sunt nidifugi.

 

Fazanul (Phasianus colchius)

Masculul se numeşte cocos de fazan, iar femelei i se spune făzăniţa sau găină de fazan. Fazanul este de culoare verde închisă pe cap şi gat, bătând spre albastru metalic, în rest fondul este rosu-închis, aripile brun-verzui,coada este cu dungi transversale închise. Atât în pădure, cât şi în câmp agricol, fazanul în teren liber se hrăneşte cu vegetale, dar şi cu muşte, fluturi, viermi, larve, miriapode, păianjeni, gândaci, melci, broaşte mici, pui de şoareci etc. Fazanul comun are lungimea totala de 80 cm, din care coada este 42 cm. Greutatea masculului este de 1-1,5 kg (întreg), variind în funcţie de vârstă şi de starea fizica într-un anumit moment. Făzăniţa este mai mica in greutate. Glasul cocosului este un ţipat strident, pe care îl scoate seara când se urca în arbori sa doarmă, în zori când coboară şi în caz de pericol. Maturitatea sexuala la fazan este la 10 luni si împerecherea poate avea loc în martie, îndată ce vremea este caldă. În timpul împerecherii găinile sunt cele care se aduna in jurul cocosului, având loc si aici lupte cu rivalii. Făzăniţa îşi face cuibul pe pământ într-o adâncitură, unde adună ceva fire de iarba uscată si eventual câteva pene. Stabilirea cuibului este fundamentală pentru soarta puilor. Depunerea ouălor începe în funcţie de mersul vremii, cam 1-10 aprilie, şi dacă făzăniţa nu este supusă vreunei agresiuni se termină în 3 săptămâni. Făzăniţele fac de regula 10-12 oua. Culoarea ouălor este verzui-deschisă, unele fiind însa aproape brune. În momentul în care depunerea de oua este încheiată, făzăniţa se desparte de cocoş si începe clocitul, perioada incubaţiei fiind de 24-25 de zile. Puii părăsesc cuibul îndată după ieşirea din oua, hrana lor in prima perioada fiind predominant de natura animală.

Fazanul are mulţi duşmani şi nu ştie cum să se apere de aceştia: pisicile hoinare şi câinii vagabonzi, coţofenele şi ciorile le consuma ouăle, vulpea, dihorul, viezurele, pisica sălbatică, nevăstuica, chiar şi ariciul sau mistreţul îi mănâncă ouăle şi puii, iar dintre pasări răpitoare, cea mai periculoasa fiind uliul porumbar.

Metoda de vânătoare cea mai frecventă este goana la pădure, pentru asigurarea unei vânători reuşite fiind necesar să se respecte următoarele reguli:

Goanele sa fie scurte de numai 200-300m, înainte de vânătoare cu o zi sau doua să se aşeze la hrănitori hrana obişnuita a fazanilor, să fie cel puţin doi gonaci la un vânător. Vânătoarea la fazani nu este recomandată în zile cu vanturi puternice si zăpezi mari. O vânătoare mult mai sportivă si mai frumoasă la fazani este aceea cu câinele de aret sau la sărite, fără câine, mergând pe lângă mărăcinişuri, tufe, porumbişti etc.

 

Prepeliţa (Coturnix coturnix)

Pasăre de talie mică, 100-150 g, de culoare brună cu dungi transversale şi longitudinale gălbui. Masculii au dungi mai închise la culoare pe guşă.

Pasăre migratoare soseşte în aprilie şi pleacă în septembrie şi poate fi uşor recunoscut după sunetele specifice. Este specie de câmpie, dar se poate întâlni până în zona montană inferioară. Hrana este reprezentată de seminţe, larve, insecte etc. Specie poligamă care îşi face cuibul pe sol şi depune 10-20 ouă uneori de două ori pe an. Puii sun nidifugi. Se vânează la picior sau cu câine aportor.

 

Potârnichea (Perdix perdix)

Potârnichea are lungimea totala a corpului de 310-330 mm, lungimea aripii de 148-162mm, lungimea cozii de 80-95mm,anvergura de 510-535mm. Greutatea variază după anotimpuri, toamna 350-400g scăzând sensibil iarna. Culoarea generala a penajului este cenuşie, iar culoarea roşcata a capului si guşei se găseşte la ambele sexe. Masculul prezintă pe abdomen pene de culoare brun-castanie aşezate in forma unei potcoave. Aceasta potcoava exista si la femele, mai puţin pronunţata. La majoritatea femelelor, exista deasupra ochiului sau pe creştetul capului o pata deschisa, care la mascul lipseşte, acesta având capul de culoare roşcată. Longevitatea potârnichii nu este precis stabilita, acolo unde se vânează sau se prind potârnichi vii, ele sunt recoltate aproximativ la vârsta de 1-3 ani. Simţurile cele mai dezvoltate sunt auzul si văzul. Glasul adulţilor este un ţipăt specific, iar al puilor un piuit slab. Urma potârnichii seamănă cu cea a fazanului, fiind însa mai mica. Este o pasare a câmpiilor si colinelor cultivate agricol, cu vegetaţie variata care sa-i poată oferii adăpost: tufişurile, grupurile de mărăcini, iarba uscata etc. Specialiştii arata ca potârnichile pot fi întâlnite la dealuri, cât si la munte. Solul cel mai potrivit este cel nisipos, permeabil, fertil, nefiindu-i prielnice cele argiloase care ţin apa, dăunând atât ouălor cat si mersului puilor. Potârnichea este foarte fidela locului de trai, fiecare stol având un câmp de mişcare limitat (500m), zona care creste la 1-2 km numai iarna. Cuibul pentru clocit îl face pe sol, într-o adâncitura naturală şi adăpostită, larga de 12-15cm si adânca de 5-8cm, pe care o căptuşeşte cu iarba uscata si fulgi. Ouatul are loc in aprilie, intr-un cuib putându-se găsi 10-15 oua, uneori chiar mai multe. Ouăle sunt mici, lungi de circa 3,5cm, de culoarea smântânii mergând pana la tonuri de brun-deschis, uneori si cu nuanţe roşii. Durata incubaţiei este de 24-25 zile si începe imediat după terminarea pontei. Puii părăsesc cuibul imediat ce se usucă si se dezvolta destul de repede, in funcţie de hrana existenta in apropiere. In primele doua săptămâni hrana puilor este exclusiv animala (viermi, furnici). Cocoşul ia parte la conducerea puilor pe teren si la creşterea lor. La doua săptămâni puii pot sa se ridice in zbor la mica înălţime si pe distanta scurta. La trei luni penajul puilor seamănă cu cel al adulţilor. Potârnichea merge pe jos de preferinţă deoarece are picioare musculoase, înălţânduse in zbor numai in caz de nevoie, când este speriată. Când zboară scoate un fel de ciripit „cip-cip- cip”. Necesarul de apă şi-l asigura de regulă din hrană, iar in perioadele de secetă îndelungată se îndreaptă către lunci, pe lângă ape, unde este mai multa umezeală. Duşmanii principali sunt ciorile, coţofenele, dihorii, câinii si pisicile hoinare, ulii etc. Metoda de vânătoare cea mai frumoasa si cea mai sportiva o consideram a fii cea la sărite cu câinele la aret. Se vânează cu vântul in fata, pentru a da posibilitatea câinelui sa prinde uşor mirosul potârnichilor. Se mai practică si metoda la fâşii, prin care mai mulţi vânători, fiecare încadrat de doi gonaci, se aşează in linie, înaintând si trăgând in potârnichile ce se ridica imediat dinaintea lor. Carnea de potârniche este foarte gustoasă şi foarte căutată.

 

Raţa mare (Anas platyrhynchos)

Lungime de 55-65 cm, greutate 0.9-1.5 kg. Dimorfism sexual evident, masculii fiind viu coloraţi în comparaţie cu femelele. Masculii au capul şi gâtul verzi despărţite de restul corpului printr-o dunga albă. Femelele sunt brun-gălbui. Două din penele din coadă sunt răsucite. Pasăre migratoare care în iernile uşoare rămâne la noi. Existenţa ei este legată prezenţa bălţilor şi a vegetaţiei specifice.

Hrana este reprezentată de diverse plante acvatice dar şi de cereale, insecte, viermi, melci etc. Specie monogamă care îşi construieşte un cuib simplu în scorburi, tufărişuri etc., depune 8-14 ouă verzui pe care le cloceşte 22-28 zile. Răţoiul rămâne în preajma cuibului sau caută alte raţe dar participă la creşterea puilor. Puii sunt nidifugi.

 

Gâsca de vară (Anser Anser)

Din speciile de gâşte sălbatice cunoscute, doar două fac obiectul vânătorii în România: gâsca de vară (Anser Anser rubrirostris) şi gârliţa mare (Anser albifrons).

Gâsca de vară este cea mai mare dintre gâştele întâlnite la noi, atingând 140-160 cm anvergura aripilor şi o greutate între 2,7 şi 5 kg. Se aseamănă foarte mult la glas cu gâsca domestică, al cărei stramos este. Are culoarea maro-cenusiu, iar ciocul si labele sunt roz. Cuibareste in sud-estul Europei (dintre speciile de gaste salbatice, este singura care cloceste in tara noastra), Asia Mica si Rusia. Migreaza in nord-vestul Indiei , Burma sau sudul Chinei. Gâsca de vară trăieste în grupuri de diverse marimi, de la mici familii la carduri de cateva mii.

Longevitatea, apropiată de 20 de ani.

 

Gârliţa mare (Anser albifrons)

Este o gâscă de dimensiuni medii, cu anvergura aripilor de 130-150 cm şi greutatea între 1,9 si 3,3 kg. Ajunge la noi toamna, începând cu a doua parte a lunii octombrie. Este de culoare cenuşie, cu dungi negre neregulate in zona pieptului si alb în jurul ciocului (denumirea ei in engleza este “White-fronted Goose” sau “Speckelebelly”). Labele sunt portocalii. Exemplarele tinere au pieptul cenușiu uniform si nu au alb in zona ciocului. Gârlița mare cuibărește in nordul Europei si al Asiei si iernează in sudul Europei, cu populații foarte mari, de ordinul zecilor de mii, prezente in tara noastră. De regulă, înnoptează pe lacuri sau pe Dunăre şi râurile mari, ca Oltul, (atunci când lacurile îngheață), de unde zboară spre câmp, pentru mâncare, la primele crâmpeie de lumină. Printre favoritele lor se număra rapița si grâul, dar mănâncă si boabe de porumb ramase pe câmp sau ierburi acvatice.

Metodele folosite la vânătoarea de gâscă sunt pândă la baltă sau la locul de hrănire. Ambele presupun cunoașterea locurilor de trecere, de obicei pasările urmează același traseu, cu condiția sa nu fie deranjate. De aceea, observațiile din teren sunt foarte importante in stabilirea strategiei care trebuie adoptata. Vânătorii așteaptă camuflați venirea stolului de gâște, fie folosindu-se de adăposturile naturale (șanțuri de irigații, pâlcuri de pădure, culturi de porumb neculese), fie sapanusi o groapa pe câmp, pe care o acoperă cu vegetație sau plase de camuflaj. Pământul care rămâne trebuie îndepărtat, fiindcă gâsca are memorie topometrica, iar la primele semne ca s-a schimbat ceva in peisaj se va ridica si mai mult sau va evita acel loc. Condițiile meteo nefavorabile au un rol foarte important in reușita unei vânători la gâsca, întrucât ceata si vântul puternic le determina sa zboare mult mai jos decât de obicei. De asemenea, camuflajul, atrapele si chematorile sunt si ele importante, mai ales atunci când vremea nu este un aliat.

Gâsca se vânează cu arma lisa, cu alica de 3,5 pana la 5 mm.

În Romania, sezonul de vânătoare începe de la 15 august şi ţine până la 28 februarie.

 

Sitarul (Scolopax rusticola)

Este o pasare mică, migratoare, in tara noastră fiind in trecere, puţine exemplare rămânând sa cuibărească la noi. Ca aspect fizic, pasărea este inconfundabilă, cu ochi mari, adaptaţi traiului de noapte şi care îi asigură o vedere radială de aproape 360 de grade, dar cu care vede excelent şi ziua, dovada fiind zborul său de apărare în zig-zag. Are ciocul lung specific cu care scotoceşte pământul reavăn în căutare de larve şi râme, hrana sa de bază. Penajul de culoare ruginie pătat cu diferite nuanţe este în simbioza cu mediul în care trăieşte, asigurându-i o camuflare perfectă în faţa duşmanului. Cele mai dezvoltate simţuri sunt văzul si auzul. Sitarul nu are nicio preferinţă faţă de o anumită specie de arbori putând fi găsit de la pădurile de molid, la cele de salcâmi sau mesteceni şi anini. Preferă pădurile care au în componenţă subarboret bogat ramificat, în vecinătate cu fâneţe sau păşuni.

Depune o pontă de cel mult 4 ouă, rar când depune doar două. O particularitate este că odată părăsit cuibul nu mai revine la el. În caz de ameninţare, îşi acoperă puii ce frunze sau îi ia în zbor ţinându-i strâns între aripi. Se ştie faptul că se întovărăşeşte ăn migraţie cu sprintenele codobaturi, apoi la munte se spune ca au sosit atunci când se aude glasul mierloiului seara şi la câmpie când încep sa cânte ciocârliile. Nu sunt de ignorat nici indiciile din observarea florei spontane, adică în momentul când irumpe floarea galbenă de corn sau atunci când începe apariţia pufului pe mâţişorii de salcie. Apar mai de timpuriu in sud si întârziind destul de mult in zonele muntoase, perioada de trecere fiind in intervalul 10 martie-15 aprilie. Cea mai interesantă vânătoare se desfăşoară la pânda de seară (sau dimineaţa). Se susţine că la aceste pânde se împuşcă mai mult masculi, datorită faptului că sitarii se împerechează in timpul migraţiei. Panda de seară durează aproximativ o jumătate de oră si se accentuează pe măsura ce ziua creşte. In locul de pânda se merge înainte de ora 7 pm. O altă metodă de vânătoare este cea la picior cu ajutorul câinelui pontator.

 

Porumbelul gulerat (Columba palumbus)

Are o greutate de maxim 0,5 kg, albastru pe cap şi gât cu două pete albe laterale, spatele cenuşiu-albăstrui. La noi este oaspete de vară sau de pasaj putând fi întâlnit în toate regiunile ţării. Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2 ouă, puii sunt nidicoli. Trăieşte în stoluri, iernează în sudul Europei şi nordul Africii.

 

Porumbelul de scorbură (Columba oenas)

Are o greutate de maxim 0,4 kg, albastru pe cap şi gât , spatele cenuşiu-albăstrui cu o pată verzuie pe pieptul roşcat. La noi este oaspete de vară sau sedentar putând fi întâlnit în toate regiunile ţării. Ca toate columbidele depune două ponte de câte 2 ouă, puii sunt nidicoli. Turturica (Streptopelia turtur) Mai mic decât precedenţii, greutate maximă de 0,2 kg, pe gât cu dungi negre şi albe, spatele brun ruginiu cu pete negre. Oaspete de vară care poate fi întâlnit în toată ţara. Ouăle le depune în cuiburi în arbori.

 

Guguştiucul (Streptopelia decaocto)

Specie adaptată la traiul în comunităţile umane care a devenit sedentară la noi după ce arealul s-a extins din sudul Eurasiei. Pasăre mică cenuşiu-violacee cu o dungă neagră pe gât.

 

Corbul (Corvus corax)

Este cea mai mare pasăre din ordinul Paseriformelor. Este probabil pasărea cu cea mai mare amplitudine ecologică între toate păsările lumii. Întâlnit încă din vechime în Europa, Africa, Asia şi America, iar după unele atestări mai recente şi în Australia, corbul uimeşte şi prin faptul că supravieţuieşte în zone de mare asprime, din cele deşertice până în cele polare. Această capacitate este explicată prin inteligenţa sa, corbul având cel mai mare indice de inteligenţă între toate zburătoarele. Lungimea sa este în jur de 65-70 cm, depăşind cu mult ciorile, cu care neştiutorii îl confundă adesea. De asemenea, este în general de un negru uniform, lucios şi accentuat, cu vagi nuanţe de albastru-metalic. Are coadă rombică, aripi puternice, cu anvergură medie şi profunzime. Zboară foarte bine, ajungând la înălţimi de peste 2000 metri; la nevoie, planează vreme îndelungată. În zonele de munte, atunci când este în zbor planat, turiştii neexperimentaţi confundă corbul cu acvilele sau vulturii, deşi are anvergura evident mai mică şi coloritul mult mai închis (negru). Ciocul este lung, uşor încovoiat şi puternic, iar ghearele de pasăre de pradă.

Alimentaţia corbului este omnivoră. Consumă la nevoie şi seminţe sau pâine, nu dispreţuieşte nici alte produse alimentare umane (caşcavalul, de pildă), dar vânează şi insecte, amfibii, chiar şi peşti, în apele mici, reptile, mamifere mici (şoareci, hamsteri, chiţcani etc) şi, la nevoie, chiar şi păsări mici sau pui de pasăre. De asemenea nu se dă în lături nici de la cadavre, fiind în mod normal un sanitar natural.

Cuibul corbului este mare şi construit fie în vârful unor copaci bătrâni, fie pe stânci cât mai greu accesibile. Este realizat din mai multe straturi de crengi împletite, acoperite apoi cu nămol, apoi cu păr, lână şi alte materiale moi. Talentul de constructor, amplitudinea ecologică şi inteligenţa corbului determină o serie de variaţii în tipologia construirii cuiburilor, caselor in copaci. Corbul depune ouăle încă în luna februarie, începând chiar din această lună clocitul. Femela se bazează în această perioadă – pentru hrănire – pe ajutorul masculului, fără de care ouăle ar îngheţa. Clocitul durează circa 21 de zile. Masculul, atunci când nu caută mâncare pentru femelă, stă în apropierea cuibului, păzindu-l cu multă grijă. După eclozare puii mai stau în cuib circa 40 de zile, fiind hrăniţi pe rând de părinţi. Inteligenţa excepţională de care corbul a dat dovadă de-a lungul istoriei, dar şi rapacitatea sa deosebită au creat în jurul să nenumărate legende şi mituri. Acestea au fost sporite şi de capacitatea corbului de a fi îmblânzit cu uşurinţă, ca şi de a învăţa un număr limitat de cuvinte (între 9 şi 20, după sursă), pe care le foloseşte, se pare, în mod intenţionat, nu reflex . Inteligenţa sa a atras însă nu doar respectul, ci şi ura oamenilor, care în multe situaţii, stăpâniţi de superstiţii distrugătoare, au încercat să extermine această pasăre. Desigur, o influenţă a avut-o şi lăcomia corbului, care a creat o impresie neplăcută multora, mai ales în timpul molimelor sau războaielor când, asemenea ciorilor şi altor păsări sanitari naturali, consuma trupurile celor căzuţi.

 

Ciora grivă (Corvus cornix)

Are o lungime de 40-50 cm, capul, gâtul şi coada negre, restul cenuşiu. Pasăre sedentară şi foarte frecventă în Transilvania şi nordul Moldovei.
Pasăre gregară, cuibăreşte în colonii şi poate produce pagube la vânatul mic.

 

Cioara de semănătură (Corvus frugileus)

Pasăre complet neagră aproximativ de aceeaşi mărime ca anterioara, sedentară sau oaspete de iarnă. Manifestă un gregarism pronunţat cuibărind în colonii. Unii autori sunt de părere că poate produce pagube, iar alţii susţin că este folositoare în anumite domenii.

 

Stăncuţa (Corvus monedula)

Mai mică decât cioara, are ceafa cenuşie, este sedentară sau oaspete de iarnă, se întâlneşte în toată ţara în colonii.

 

Gaiţa (Garulus glandarius)

Penaj cenuşiu-roşcat, cu pene albastre pe aripi, cu mare plasticitate ecologică, din deltă până în golul alpin. Poate produce pagube.

 

Coţofana (Pica pica)

Pasărea neagră cu abdomenul, spatele şi umerii aripilor alb, coada lungă de cca. 25 cm. Se întâlneşte în toată ţare până în zona montană inferioară, în lunci şi zăvoaie. Iarna se adună în grupuri mici. Produce pagube.