Specie indigenă de mărimea a III-a sau arbust, ce nu depăşeşte 15 m.
Se deosebeşte de Betula pendula prin:
− ramurile şi lujerii cresc îndreptate în sus,
− lujerii sunt cenuşiu-pubescenţi, fără verucozităţi
− muguri păroşi şi lipicioşi cu solzi lung ciliaţi,
− frunze mai mici, 2-3 cm, ovat-rombice, neregulat simplu adânc serate; înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât mesteacănul,
− amenţii fructiferi au solzii cu lobii laterali îndreptaţi înainte;
aripioarele samarelor sunt dublu de late faţă de sămânţă, iar stilele se ridică deasupra marginii aripioarelor.
Arealul este destul de larg, din Europa până în părţile estice ale Siberiei, mergând chiar până la limita polară a vegetaţiei forestiere.
La noi, mesteacănul pufos aparţine subspeciei carpatica (lujeri tineri glabri, rar pubescenţi, frunze mai mici), fiind un endemism carpatic.
Este o specie rezistentă la ger, pretenţioasă faţă de umiditatea atmosferică şi edafică. Creşte în staţiuni umede-mlăştinoase, cu soluri oligobazice, sărace în azot. Apare sporadic prin în nordul ţării în zona montană şi subalpină, obişnuit în mlaştini şi turbării.
