Starea Pădurii din România, comentată de Academia Română

În pragul sărbătorii Zilei Internaţionale a Pădurii, SilvaNews vă propune să aflaţi care este părerea Academiei Române despre actuala stare a Pădurilor din România. O analiză pertinentă, cu multe puncte de vedere de care, credem noi, ar trebui să se ţină seama.

STAREA ACTUALĂ ŞI VIITORUL PĂDURILOR ROMÂNIEI ÎN VIZIUNEA ACADEMIEI ROMÂNE

Starea actuală a pădurilor României îngrijorează, în mod justificat, cele mai importante segmente ale societăţii româneşti. Constatarea, făcută acum mai bine de două decenii, potrivit căreia pădurile României sunt în declin, iar silvicultura în regres, este astăzi mai actuală ca oricând.

Preşedintele României a luat iniţiativa, susţinută de Academia Română, de a introduce în legislaţia aferentă siguranţei naţionale prevederi prin care este considerată ameninţare la adresa siguranţei naţionale „orice acţiuni sau inacţiuni care lezează interesele economice strategice ale României, cele care au ca efect periclitarea, gestionarea ilegală, degradarea ori distrugerea resurselor naturale, fondului forestier, cinegetic ..…, cu consecinţe la nivel naţional sau regional”.

Deşi există o discordanţă majoră între gradul actual de acoperire al teritoriului ţării cu păduri (27%) şi procentul optim de împădurire (35-40%), acţiunile de împădurire a ţării în afara fondului forestier se află la cel mai redus nivel din istoria postbelică a silviculturii româneşti (chiar sub nivelul unor ani din timpul celui de al doilea război mondial !).  O lege adoptată în acest sens nu a produs efecte reale, nereuşind revigorarea împăduririi celor peste două milioane de hectare terenuri degradate.

Actualul mod de gospodărire a pădurilor din România nu se află la nivelul cerut de o gestionare durabilă a lor, acest concept rămânând pentru multe zone ale ţării doar un deziderat. Însuşi sistemul de supraveghere a regimului silvic este insuficient dezvoltat şi mai ales ineficient, iar agresiunile, sub diferite forme, asupra pădurii se amplifică în mod continuu. S-a redus în ritm accelerat suprafaţa pădurilor parcurse cu lucrări de îngrijire, dar a crescut suprafaţa pădurilor cu tăieri şi regenerate incomplet sau cu specii inadecvate tipurilor naturale de pădure.

Volumul lucrărilor de amenajare a bazinelor hidrografice torenţiale a ajuns la cel mai redus nivel din ultimii 60 de ani. În pofida amplificării efectelor schimbărilor climatice şi a insistenţelor unor entităţi, acţiunea de perdeluire forestieră a câmpului este practic nesemnificativă. În consecinţă s-a redus semnificativ potenţialul pădurilor pentru combaterea hazardelor climatice, hidrologice şi geomorfologice.

Este în creştere presiunea economică chiar şi asupra unor păduri constituite în arii protejate (parcuri naturale şi naţionale). În privinţa resurselor de lemn, dacă se iau în considerare rezultatele preliminare oferite de Inventarul Forestier Naţional, în România ar exista “pe picior” un volum ce depăşeşte două miliarde de metri cubi de lemn, considerabil mai mult decât au furnizat inventarele din anii optzeci ai secolului trecut, bazate pe datele amenajamentelor silvice; acum se impun ample verificări ştiinţifice în acest domeniu.

Volumul de lemn posibil de recoltat din pădurile ţării, apreciat la 18 – 20 mil. m cubi pe an, este considerat de persoanele interesate ca fiind unul foarte redus în comparaţie cu mărimea fondului lemnos, solicitând, în mod iresponsabil majorarea acestui volum prin reducerea nejustificată a vârstelor de tăiere.

Se face, în mod voit, abstracţie de faptul că:

– suprafaţa arboretelor exploatabile s-a redus semnificativ ca urmare a tăierilor excesive din ultimele şapte decenii, astfel că în prezent majoritatea arboretelor de munte şi dealuri au vârste sub 80 de ani (cu mult sub vârstele exploatabilităţii);
– aproape un sfert din pădurile ţării îndeplinesc funcţii speciale de protecţie de mare importanţă (tipurile funcţionale I şi II), pentru care nu se reglementează procesul de producţie;
– există în ţară, cu deosebire în zonele de câmpie şi dealuri, extrem de multe unităţi teritoriale deficitare în arborete exploatabile;
– mai mult de o treime din păduri sunt, din cauza lipsei drumurilor forestiere, practic inaccesibile, ceea ce constituie o constrângere majoră în privinţa gestionării lor durabile;
– încă se exportă masiv, prin firme străine, lemn neprelucrat intensiv, contrar concepţiei Academiei Române.

Restrângerea drastică a tăierilor rase şi cvasirase în pădurile ţării este nu doar oportună dar şi obligatorie, în contextul amplificării hazardelor geomorfologice şi hidrologice tot mai frecvente. În acest sens, luând exemplul ţărilor europene care au condiţii naturale similare cu cele ale ţării noastre, reglementările ar trebui să conţină prevederi mult mai restrictive.

            În cazul parcurilor naţionale şi al parcurilor natural, tăierile rase trebuie categoric interzise. Această modalitate de recoltare a lemnului împreună cu defrişările produc grave consecinţe nu doar la munte, ci şi la câmpie. Este cunoscut faptul că majoritatea izvoarelor din Câmpia Română au dispărut în urma defrişărilor pădurilor produse de-a lungul timpului, iar cele care au rămas au un debit redus şi un regim instabil. Numai în cazul culturilor de salcâm, plopi euramericani şi sălcii selecţionate, precum şi al reconstrucţiei ecologice a unor arborete necorespunzătoare, tăierile rase ar putea fi admise, în suprafaţă de maxim 3 hectare.

În această privinţă, Academia Română a interzis tăierile rase în fondul forestier aflat în proprietatea sa, oferind astfel un exemplu ce merită a fi urmat!

În opinia Academiei Române, viitorul pădurilor României rămâne în continuare incert, dacă nu vor fi luate, în regim de urgenţă, măsuri care să conducă la:

• reaşezarea silviculturii româneşti pe noi şi solide baze ştiinţifice, reducând imensul decalaj actual existent între practica silvică şi rezultatele cercetării ştiinţifice dobândite în ţară şi pe plan european;
• dezvoltarea legislaţiei silvice prin elaborarea reglementărilor subsecvente Codului silvic, în sensul asigurării integrităţii pădurilor prin includerea unor prevederi severe referitoare la stoparea defrişărilor, interzicerea divizării proprietăţii sub două hectare, la trecerea în administrarea statului a ocoalelor silvice private care nu respectă regimul silvic  pe baza unor temeinice rapoarte de control, potrivit experienţei interbelice) şi la majorarea substanţială a sancţiunilor pentru încălcarea regimului silvic;
• regândirea sistemului de norme tehnice pentru silvicultură, în sensul de a li se atribui calitatea de acte normative juridice, însoţite de îndrumare descriptive de specialitate (ghiduri de bune practici), lucrări coordonate sub raport ştiinţific, având în vedere vasta experienţă de care dispune Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare în Silvicultură „Marin Drăcea”;
• întoarcerea silvicultorului cu faţa la pădure, după lunga perioadă de peste două decenii şi jumătate în care, ca problemă centrală, i s-a impus retrocedarea terenurilor forestiere, suferind acum şi el suferinţele pădurii retrocedate;
• creşterea eficienţei luptei împotriva actelor ilicite şi corupţiei care, în ultimul timp, au luat proporţii insuportabile, dezonorante pentru neamul nostru;
• interzicerea exportului de lemn neprelucrat intensiv.

Dacă nu se va schimba ceva profund în atitudinea clasei politice şi a guvernanţilor în sensul revigorării preocupărilor pentru împăduriri, reîmpăduriri şi refaceri de arborete, pentru conservarea biodiversităţii şi pentru adaptarea pădurilor la schimbările climatice, viitorul ţării va fi unul sumbru, iar generaţiile ce ne vor urma ne vor judeca aspru şi irevocabil.

Spre deosebire de multitudinea de strategii şi programe forestiere adoptate anterior, este imperios necesar ca obiectivele şi acţiunile strategice viitoare să aibă în vedere:

– adaptarea pădurilor la impactul schimbărilor climatice şi la diferite hazarde naturale; – creşterea aportului pădurilor României la atenuarea impactului schimbărilor climatice şi al diferitelor hazarde naturale;

– conservarea biodiversităţii, conştientizând adevărul potrivit căruia România este posesoarea celui mai valoros patrimoniu natural forestier din zona temperată a Europei, inclusiv păduri virgine şi cvasivirgine;

– limitarea volumului exploatărilor forestiere la nivelul posibilităţii accesibile, de cel mult 17 milioane m cubi/an;

– creşterea aportului silviculturii la soluţionarea gravelor probleme din domeniul energeticii, mai ales prin înfiinţarea unor culturi forestiere energetice, de preferat în afara fondului forestier.

Silvicultorii au astăzi, mai mult ca oricând, obligaţia de a oferi guvernanţilor proiecte viabile pentru pădurile şi silvicultura României. Şi încă nu va fi îndestulător. Cea mai mare provocare a poporului român rămâne, însă, formarea conştiinţei forestiere, acea convingere intimă despre necesitatea existenţei pădurii, din care să rezulte interesul pentru apărarea şi îngrijirea ei, de la clasa politică şi guvernanţi, până la ultimul locuitor al spaţiului naţional.