Metode de vânătoare

Vânătoarea se practică în conformitate cu tradiţiile şi obiceiurile comunităţilor umane, de restricţiile impuse prin legislaţia specifică, în condiţiile impuse de mărimea şi de modul de amenajare a terenurilor de vânătoare. Există mai multe metode de practicare a vânătorii, care depind în primul rând de ecologia şi etologia speciei vânate , dar şi de normele legale şi de etică vânătorească.

Se disting două categorii principale de în modul de practicare a vânătorii :

– metode individuale;

– metode colective.

Din categoria metodelor individuale fac parte:

1. a) Pânda – reprezintă metoda prin care se aşteaptă vânatul în anumite locuri prin care acesta are obiceiul să se deplaseze în mod frecvent, să se hrănească sau să se agrege im vederea reproducerii. Spre exemplu, la lupi se poate face pândă cunoscând obiceiul acestuia de a-şi păstra „trecătorile” dintr-un bazin în altul, dar se poate face pândă la un cadavrul din care aceştia s-au hrănit, cunoscând că lupii se întorc la o anumită perioadă pentru a se hrăni. Pândă se poate face şi la mistreţ, cel mai adesea acolo unde distruge culturile agricole pentru a se hrăni, metoda aplicându-se spre sfârşitul verii. Tot pândă se poate face şi în parchetele în care cerbii boncăluiesc în perioada de împerechere din septembrie, la căprior în mai –iunie în liziera pădurii seara şi dimineaţa, sau la cocoşii de munte în locurile în care aceştia rotesc primăvara. Această metodă este cea mai folosită în cazul gâştelor, altfel fiind foarte greu de apropiat această specie, dar şi la sitari pe culoarele de migraţiune sau raţe în anumite zone prin care acestea trec de la locurile de hrănire la cele de înnoptare şi invers. Această metodă presupune instalarea vânătorului în locul prestabilit cu o oră – două înainte de ora presupusă de apariţie a vânatului şi ţinând foarte atent seama de direcţia curenţilor de aer. Nu este o metodă spectaculoasă, presupune multă răbdare şi se pretează, cel mai adesea vânătorilor care, dintr-un motiv sau altul se deplasează mai greu (nu este cazul gâştelor sau raţelor la care alte metode sunt ineficiente).
2. b) Dibuitul sau apropiatul – presupune deplasarea intre anumite puncte in care se bănuieşte că iese vânatul (unde a mai fost văzut). Este o metodă care se aplică foarte bine la cerb, deplasarea făcându-se pe creste şi observându-se parchetele sau rariştile din stânga şi din dreapta. Se aplică foarte bine la căprior şi lopătar verificând diferite zone de lizieră unde indivizii au mai fost observaţi hrănindu-se. În mod practic este singura metodă prin care se vânează capra neagră. În anumite situaţii se pot vâna şi mistreţi în acest fel. Metoda este foarte spectaculoasă şi sportivă, se pot observa la aceeaşi ieşire în teren diferite exemplare putându-se alege individul de recoltat. Este o vânătoare care presupune rezistenţă fizică deosebită (mai ales în cazul caprei negre), o cunoaştere foarte bună a terenului şi un simţ de orientare dezvoltat (de multe ori noaptea surprinde vânătorul în pădure) dar şi o analiză foarte atentă a modului de deplasare a curenţilor de aer. Odată vânatul identificat cu binoclul sau prin lunetă urmează apropiatul până la o distanţă potrivită de tir, cu vântul din faţă sau cel mult din lateral, urmărind a face cât mai puţin zgomot.
3. c) Vânătoarea cu chemătoare – reprezintă practic o variantă a metodei anterioare (apropiat) utilizând un accesoriu vânătoresc numit „chemătoare” cu ajutorul căruia se imită sunetele emise de indivizii speciei vizate în anumite perioade ale anului. Astfel, în perioada boncăluitului la cerb, utilizând o scoică, un corn anume confecţionat sau alte dispozitive se imită mugetul cerbilor în diferite ipostaze. Dacă imitaţia mugetului este corespunzătoare, cerbii din zonă pot considera aceasta ca apropierea unui rival şi vor răspunde trădându-şi prezenţa şi poziţia. În multe cazuri unii tauri de cerb se apropie pentru a îndepărta eventualul rival în acest fel vânătorul poate analiza foarte bine exemplarul respectiv. În mod asemănător se procedează şi la căprior dar în acest caz se imită glasul căprioarei care este un fel de piuit foarte discret. Tot cu chemătoarea se pot vâna raţe imitând măcăitul specific, raţele aflate în zbor crezând că zona este sigură dacă alte surate sunt aflate pe baltă ascunse de vegetaţia specifică. De asemenea, lupii pot fi chemaţi în lunile în care se formează haitele imitând urletul specific, iar în cazul vulpilor se imită chiţcăitul şoarecilor (principala hrană) sau „vaietul” iepurelui rănit. Este o metodă de vânătoare foarte spectaculoasă.
4. d) La sărite (la picior) – este de asemenea o metodă sportivă şi spectaculoasă. Se poate practica folosind sau nu câini aportori. Se pretează doar la vânatul mic – iepuri, fazani, sitari, potârnichi, prepeliţe. Vânătorul se deplasează pe câmp (în cazul iepurilor, potârnichilor sau perpeliţilor) sau prin vegetaţia arboricolă (fazani şi sitari) stârnind vânatul care fuge sau îşi ia zborul. Această metodă este mult mai frumoasă când se folosesc câini de vânătoare. Pe lângă faptul că patrupedul dresat acoperă o mai mare suprafaţa de teren, scuteşte vânătorul de căutarea vânatului împuşcat. Vânătoarea individuală se poate practica doar în baza unei Autorizaţii de vânătoare individuale emisă de către gestionarul fondului de vânătoare respectiv şi este valabilă 20 de zile calendaristice. Valabilitatea se poate prelungi cu maxim 10 zile dacă există argumente solide pentru aceasta (îmbolnăvirea vânătorului, timp nefavorabil etc.).

La vântul mare vânătorul este obligatoriu însoţit de un cadru tehnic-personal de specialitate al gestionarului.

Din categoria metodelor colective fac parte:

1. a) Goana la pădure – pentru speciile: mistreţ, urs, lup, vulpe, iepure, fazan, sitar. La această metodă de vânătoare organizatorul aranjează vânătorii în stand la circa 50 – 60 m între ei formând aşa numita linie a standului. Gonacii (gonaş, hăitaş) sunt aşezaţi în faţa liniei vânătorilor aşa încât porţiunea de pădure în care se află vânatul să se afle între gonaci şi vânători. La un semnal dinainte stabilit (de obicei un semnal sonor) gonacii încep să facă gălăgie şi să se deplaseze către linia standului stârnind vânatul şi forţându-l să fugă către vânători.
2. b) Goana la câmp – se face pentru speciile de iepure, vulpe, fazan şi potârniche (când se permite). Modul de desfăşurare este asemănător. Vânătoarea colectivă se poate practica doar în baza unei Autorizaţii de vânătoare colective emisă de către gestionarul fondului de vânătoare respectiv şi este valabilă o zi. Toţi participanţii trebuie să semneze în autorizaţie pentru luarea la cunoştinţă a normelor de tehnica securităţii muncii la vânătorile colective. Instructajul se face înaintea începerii vânătorii de către organizatorul vânătorii. Tot din categoria vânătorilor colective intră şi vânătorile în grup restrâns la care pot participa între 3 şi 5 vânători cu sau fără gonaci. Cel mai adesea aceste autorizaţii sunt emise pentru a se vâna iepuri la sărite, potârnichi, vulpi, câini hoinari la combatere, raţe. Şi în acest caz se face instructaj de protecţia muncii iar vânătorii semnează în autorizaţie.

Citeşte şi Speciile de interes vânătoresc din România.