În vremuri trecute, vânătorii erau organizaţi în bresle şi trebuiau să respecte anumite dispoziţii şi norme obligatorii – legi nescrise. Astăzi, există legi care trebuie respectate întocmai, încălcarea acestora putând duce la anularea calităţii de vânător, ridicarea armei şi suportarea consecinţelor legale.
În afară de legile scrise, în practica vânătorească trebuie respectate o serie de reguli nescrise, păstrate din vechime, în general de natură spirituală şi morală care ţin de etica vânătorească. În sensul explicaţiei lingvistice etica reprezintă ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale şi au un anumit rol în viaţa socială.
Etica vânătorească reprezintă ansamblul de principii, reguli şi norme nescrise care trebuie respectate de orice vânător pentru ca acţiunile vânătoreşti să decurgă civilizat, iar participanţii să nu fie lezaţi într-un fel sau altul de către alţi vânători. În timpurile trecute vânătoarea se practica pentru obţinerea de carne, piei, os sau alte foloase pe care le oferă vânatul. În epoca modernă, vânătoarea este o îndeletnicire nobilă, recreativă fiind considerată sport.
Calitatea de vânător este o distincţie deosebită şi nu trebuie degradată în nici un fel. Normele de etică vânătorească se por restrânge în trei cuvinte: legalitate, bunăcuviinţă (bun simţ) şi omenie.
Principala normă generală care guvernează etica vânătorească este aceea că vânătorul este reprezentat de purtarea sa şi nu de mulţimea trofeelor de pe pereţi. Raportul dintre participanţii la vânătoare
- Atitudinea dintre vânători
- La vânătoare, între participanţi se leagă tovărăşii sau fraternităţi de natură spirituală în afara îngrădirilor legale şi a celor legate de statutul social al fiecărui individ. Această relaţie, cal mai adesea imediată şi caldă reprezintă o parte din farmecul vânătorii. Toţi cei care vin la vânătoare caută un refugiu, un „altceva” pentru a depăşi oboseala şi stresul zilelor cotidiene. Camaraderia nu poate fi definită şi îmbracă o multitudine de forme fiind conturată de manifestările de mare însemnătate (de exemplu ajutor în situaţii critice), dar mai ales de cele mărunte (comportament general) care sunt filtrate de gândirea fiecăruia.
- La vânătoare individuală, întrucât există un număr redus de vânători (de obicei doi) camaraderia se leagă mai uşor.
- La vânătoarea colectivă, cu mulţi participanţi există întotdeauna diferenţa de însuşiri legate de forţa fizică, de îndemânare sau de cunoştinţe ceea ce poate duce la crearea unor stări conflictuale.
Toate acestea pornesc de la lipsa de înţelegere faţă de cei începători sau cei mai în vârstă.
Ritmul vânătorii colective trebuie stabilit şi reglat în raport cu cel mai puţin dotat fizic sau cel începător. Nu trebuie uitat faptul că toţi am fost începători iar pe de altă parte toţi vom avea o vârstă când puterea şi avântul tinereţii se vor împuţina. Tot legat de camaraderie ţine şi modul de manifestare în ceea ce priveşte micile servicii care trebuie făcute, precum adunatul lemnelor pentru foc, adusul apei, aranjatul gustării, strângerea resturilor etc.
- Atitudinea faţă de paznicul de vânătoare
Din punct de vedere legal, paznicul de vânătoare este un angajat care prestează un serviciu. Această formulare rece şi distantă nu reflectă nici pe departe relaţia care se leagă între vânător şi paznic. Acesta trebuie privit în primul rând ca un camarad. El reprezintă legătura dintre vânător şi vânat. El cunoaşte terenul şi trebuie să îndrume vânătorul pe căile accesibile, mai uşoare, să imprime un ritm moderat deplasării, să nu facă glume proaste (necuviincioase), să fie plăcut şi echilibrat.
- Atitudinea faţă de gonaşi
Gonaşii au de executat munca cea mai grea din punct de vedere fizic. Ei trebuie să intre adesea în zăpadă până la brâu, să parcurgă un teren extrem de accidentat, să treacă aproape târâş prin desimi prin care doar sălbăticiunile pătrund. Toate acestea trebuie făcute fără a se abate de la traseu, împiedicând astfel vânatul să treacă prin linia hăitaşilor. De multe ori se greşeşte faţă de aceste ajutoare şi sunt învinuiţi că au scăpat vânatul, că s-au deplasat altfel decât trebuia, că au mers prea încet sau prea repede. Uneori sunt învinuiţi pe nedrept de nereuşita vânătorului din stand care a ratat sau a scăpat vânatul. Din punct de vedere etic gonaşii trebuie trataţi cu prietenie şi căldură apreciindu-le efortul făcut chiar dacă goana nu a ieşit aşa cum trebuia. Trebuie ţinut cont de faptul că şi gonaşii au limitele lor omeneşti şi nu se cade a-i pedepsi cu înjurături sau gesturi de desconsiderare. Indiferent cum s-a sfârşit ziua de vânătoare, gonaşii trebuie recompensaţi băneşte. De asemenea, în timpul pauzelor sau seara în jurul focului, ei trebuie răsplătiţi şi cu o vorbă prietenească, cu o îmbucătură de mâncare şi un pahar întăritor. La despărţire şi gonaşii trebuie să plece către casele lor mulţumiţi.
- Alte comportamente şi obiceiuri
Din respect faţă de ceilalţi participanţi la vânătoare, vânătorul trebuie să fie îmbrăcat decent. Nu trebuie să etaleze zorzoane inutile şi ridicole, dar nici să aibă hainele murdare sau ponosite pe motiv că oricum se murdăresc. Aşadar, îmbrăcămintea trebuie să fie practică, simplă şi curată. Disciplina este o caracteristică fundamentală a vânătorului. Prin lipsa acesteia se pun în pericol sănătatea şi integritatea fizică a celorlalţi participanţi la vânătoare, se provoacă discuţii şi certuri şi în final se compromite frumuseţea unei partide vânătoreşti.
Aşa cum se ştie organizatorul vânătorii are puteri absolute asupra tuturor participanţilor, indiferent de funcţii, stare socială, pregătire etc. Toţi vânătorii sunt trataţi la fel şi toţi sunt obligaţi să asculte de organizator. Acesta cunoaşte ternul, ştie unde „se ţine vânatul” dar, pe de altă parte trebuie să asculte şi părerile altora în mod civilizat şi cu bun simţ. Discuţiile legate de aspectele tehnice ale vânătorii, de standuri, direcţia de tragere etc. se vor face înainte sau după goană pentru a se putea îndrepta eventualele greşeli.
Vânătorul trebuie să respecte deciziile organizatorului chiar dacă nu îi sunt pe plac, dar acesta din urmă trebuie să se poarte politicos faţă de vânători şi nu ca un şef arogant. Un alt aspect al disciplinei îl reprezintă punctualitatea. Este împotriva eticii să laţi un anumit număr de vânători să aştepte, de multe ori în ger, în felul acesta creându-se încă de la început unele animozităţi. Tot legată de disciplină este lăcomia. Dorinţa dusă la extrem de a ocupa alte locuri din stand decât cele indicate, de a trage cât mai multe focuri duce la greşeli precum executarea tirului sub unghi sau la distanţă prea mare. În acest fel este pus în pericol vecinul de stand sau este speriat vânatul care îi venea mai bine vecinului. Toate acestea compromit ziua de vânătoare întrucât toţi vânătorii vin să se recreeze şi nu să se enerveze. La aceeaşi situaţie se ajunge atunci când un vânător care a fost mai norocos şi a doborât vânatul simte invidia altor vânători. Atunci bucuria şi mulţumirea sunt diminuate nefiind depline.
Un vânător adevărat se va bucura de reuşitele ortacilor săi. Un alt defect care trebuie autocontrolat este acele de a dori cu ori ce preţ de a duce „ceva” acasă de la vânătoare – o piesă de vânat mic, o bucată de carne etc. Vânătoarea nu se mai practică pentru asigurarea hranei, ci pentru alte valenţe: întâlnirea cu prietenii, relaxare, eliberarea de stresul cotidian, admirarea naturii, întărirea capacităţilor fizice şi mentale etc. Trebuie să mai amintim un alt obicei prost al unor vânători care se laudă fără măsură cu succesele vânătoreşti, cu abilităţile proprii (adeseori doar pretinse) sau cu performanţele armei. Cu timpul, aceştia cad în dizgraţia camarazilor provocând zâmbete subtile şi coate ironice.
Înjurăturile trebuie evitate la vânătoare ele nefăcând cinste vânătorului adevărat. De asemenea, vânătorul guraliv, chiar dacă poate fi plăcut la început, devine curând obositor şi poate irita colegii. Nu trebuie uitat nici obiceiul de a face mici farse ortacilor participanţi la vânătoare. Acest lucru este plăcut şi distractiv dacă se face prieteneşte şi fără răutate, cu bun simţ iar farsa este născocită cu spirit. Nu îşi au locul glumele obscene şi grosolane care pot strica frumuseţea zilei, cel vizat simţindu-se batjocorit şi plecând acasă cu un gust amar.
În ceea ce priveşte „minciunile vânătoreşti” ele pot fi privite în două feluri: – povestirile care nu pot fi crezute, spuse cu siguranţă şi superioritate şi care desconsideră în acest fel auditoriul deoarece insultă inteligenţa ascultătorului; – adevăratele minciuni vânătoreşti, care descreţesc frunţile, toţi ştiind de la bun început că întâmplarea este imposibilă. Aceste născociri nu au pretenţia să fie crezute dar modul de prezentare şi amănuntele pline de umor le fac plăcute la orice masă vânătorească şi întreţin o atmosferă caldă.
Fiecare vânător are datoria să se autodisciplineze în aşa fel încât cele subliniate mai sus să fie ţinute sub control. În timp, purtătorul de armă va deveni cu adevărat camarad plăcut şi cu bun simţ, vesel şi mulţumit întotdeauna – calităţile adevăratului vânător. Alt aspect care ţine de etica vânătorească se referă la dreptul asupra vânatului. Astfel vânatul ”mic” aparţine vânătorului care a tras ultimul foc, iar vânatul „mare” revine vânătorului revine vânătorului care a dat lovitura mortală. În primul caz nu există îndoieli în aplicarea normei amintite. În al doilea caz, uneori lucrurile se complică, mai ales dacă mistreţul de pildă, a primit două lovituri grele. În acest caz, cei doi trebuie să aleagă 2 – 3 arbitrii aleşi dintre cei mai cu experienţă vânători care soluţionează cauza, iar hotărârea lor rămâne definitivă.
Vânătorul care a pierdut nu are dreptul să riposteze, lucru care ar fi lipsit de bunăcuviinţă. La vânătorile organizate la vânatul mic, la sfârşitul zilei, piesele se împart la toţi participanţii, astfel încât şi cei mai puţin norocoşi să ducă acasă un iepure sau un fazan. Acest lucru nu este valabil şi în cazul răpitoarelor (vulpi de ex.) care sunt prada vânătorului care le-a împuşcat.
La vânatul mare aşa cum se ştie, pot apărea două situaţii: – carnea se valorifică pentru „plan”, iar vânătorul ia trofeul; – carnea se poate împărţi prin tragere la sorţi, inclusiv paznicului.
Un alt obicei încetăţenit la vânătoare este reprezentat de mesele din pădure. Fie la ora amiezii, fie către sfârşitul zilei, după două-trei goane vânătorii se adună în jurul unui foc bun şi scot de prin rucsacuri mâncăruri şi băuturi alese. Etica vânătorească cere ca, din bunăcuviinţă să aşterni gustarea ta alături de a celorlalţi. Şi să-i îndemni pe toţi să se servească şi cu un pahar din vinul tău. De asemenea, este lipsit de politeţe să refuzi măcar o îmbucătură sau un strop de vin oferit cu prietenie de cel de lângă tine. Nu în ultimul rând este frumos ca surplusul de mâncare să fie oferit gonaşilor.
- Atitudinea faţă de braconieri
Termenii de braconier-braconaj sunt specifici limbajului cinegetic şi se referă la orice acţiune care încalcă dispoziţiile legale în vigoare, şi care cauzează un prejudiciu patrimoniului vânătoresc. În limbaj popular poate fi întâlnit şi termenul de furieş, adică vânător care umblă pe furiş.
Braconajul se practică cu arme de foc, cu arme albe sau cu capcane. În cazul folosirii armelor de foc putem distinge: – arme deţinute legal de către persoane membre ale unei asociaţii vânătoreşti care au căzut în păcatul braconajului, împinşi cel mai adesea de lăcomie; – arme deţinute ilegal de către cetăţeni care nu au drept de portarmă, şi care sunt folosite de către aceştia exclusiv pentru procurarea ilicită de carne de vânat sau trofee. Pe scară largă se braconează cu capcane de o multitudine de forme constructive şi funcţionale.
Cel mai des se utilizează laţul care reprezintă capcana care oferă cele mai multe avantaje – uşor de transportat, uşor de montat, uşor de verificat, prezintă randament maxim şi se poate folosi la toate speciile de vânat, de la iepure până la urs.
Braconajul este relativ greu de prevenit şi combătut întrucât este necesară o logistică complexă, personal numeros, precum şi o coordonare perfectă între diferitele instituţii implicate în astfel de acţiuni.
Prevenirea şi combaterea braconajului se face, în primul rând de către personalul de specialitate angajat de gestionarii fondurilor de vânătoare. Aceştia, prin natura serviciului, sunt obligaţi să patruleze pe anumite trasee prestabilite, să verifice în permanenţă terenul, să raporteze în timp util tentativele sau cazurile de braconaj. Aceştia trebuie să colaboreze cu personalul silvic precum şi cu poliţia locală. Pe de altă parte, Garda de mediu este îndrituită să organizeze asemenea acţiuni împreună cu Inspectoratele Teritoriale de Regim Silvic şi de Vânătoare precum şi cu Inspectoratele de Poliţie.
Braconierul, mai ales cel purtător de armă în mod legal, trebuie dispreţuit iar atitudinea vânătorilor faţă de el este ca atare.
„Braconierul este o primejdie atât pentru vânat cât şi în general pentru elementele naturii, care cer o ocrotire, fiindcă el vânează nesăbuit. Braconierul nu îşi coboară arma ucigaşă în faţa ciutei pline, ca căprioarei cu iezi lângă ea, el ucide ursa cu pui, ucide dropia încătuşată în polei, găinile de munte, cele de fazan, pelicani, egrete…tot ce îi vine în faţa puştii. Ucide primăvara, vara, toamna, iarna, oricând. Şi oricât de mult. Braconierul nu alege mijloacele…” (Ionel Pop, 1995)
Raportul vânător-vânat
- Protejarea vânatului
Vânatul trebuie mai întâi de toate protejat şi aceasta din motivul simplu al conservării biodiversităţii, dar şi pentru că patrimoniul cinegetic reprezintă o valoare naţională care nu poate fi cuantificată. Măsurile de protejare specifice gestiunii cinegetice se cunosc: interzicerea vânătorilor în anumite perioade din an, ţinerea sub control al complexului prădător, asigurarea unor zone de refugiu, asigurarea hranei complementare, recoltarea exemplarelor tarate etc.
Din punct de vedere etic trebuie evitate vânătorile în cerc sau U, nu se va trage în iepurele din covru şi nici în fazanul sau potârnichea care aleargă şi nici în vânatul surprins dormind.
Nu se trage în femela gestantă şi nici în cele care conduc pui. În astfel de situaţii intervine autocontrolul şi cumpătarea. Bineînţeles că vânătorii începători în special au ambiţia unui număr cât mai mare de piese. Acesta, aşa cum s-a mai arătat, poate duce la greşeli, în special prin ignorarea normelor de protecţia muncii.
Tot lipsă de etică o reprezintă şi împuşcarea din pătul a cerbului la sărărie. Corect şi etic este ca vânătorul să urmărească cerbul, să îl ajungă, să îl analizeze şi dacă este cazul să dea drumul la foc. Abia în acest mod se obţine un trofeu adevărat. Înclinarea spre abuzuri trebuie înfrânată lăsând să primeze raţiunea, bunul simţ şi dragostea pentru sălbăticiunile pădurii.
- Competiţia vânător – vânat
Din punct de vedere etic, vânatul trebuie considerat un adversar şi în nici un caz un duşman privit cu ură. Competiţia dintre vânător şi vânat trebuie ar să fie una dreaptă, fiecare dintre adversari având arme redutabile: omul are arma de foc, binoclul, luneta, diferite chemători şi mai multă sau mai puţină pricepere; vânatul este dotat cu cele mai ascuţite simţuri care întrec de zeci de ori pe cele ale vânătorului, dar uneori şi cu colţi şi gheare. Trebuie spus că din această competiţie vânatul îşi poate pierde ceea ce are mai de preţ – viaţa, pe când vânătorul poate avea cel mult o dezamăgire trecătoare.
Vânatul nu intră de bunăvoie în această întrecere, el urmăreşte doar să-şi apere viaţa şi să trăiască în linişte în mediul său.
Vânătorul este cel care atacă, în marea majoritate a cazurilor riscând doar să se aleagă cu orgoliul rănit. Bineînţeles că există situaţii nefericite când integritatea fizică a vânătorului este afectată de mistreţul sau ursul rănit . Totuşi, pe de o parte avem un animal care trebuie să se salveze singur, iar pe de altă parte o mulţime de vânători, gonaşi şi câini. Lupta este inegală. Din acest motiv, normele de etică vânătorească prevăd să nu se exploateze situaţii în care vânatul este lipsit de unele din mijloace de apărare (mistreţii prinşi în zăpadă într-o vale prăpăstioasă, pânda la stogul de paie unde vin potârnichile flămânde, capra neagră care s-a încuiat în zidul de piatră etc.).
Asemenea situaţii trebuie judecate ca atare, iar vânătorul adevărat va coborî arma de la ochi.
- După executarea tirului
După executarea tirului pot exista trei situaţii:
– Vânatul a căzut „în foc”, vânătorul fiind în acest caz biruitor într-un mod etic.
– Vânatul a plecat nefiind rănit, caz în care vânatul a câştigat competiţia şi trebuie respectat pentru asta. Lăsând la o parte amărăciunea nepriceperii sau a neşansei, vânătorul trebuie să fie bucuros pentru că vânatul a scăpat nevătămat.
– Vânatul a plecat rănit. Această situaţie este foarte neplăcută şi este cel mai puţin de dorit. Vânătorul adevărat îşi face reproşuri şi are remuşcări, iar bucuria vânătorii dispare. Apare remuşcarea, părerea de rău şi mila la gândul vietăţii care se chinuie fiind sortită să moară după zile chiar. Vânătorul este dator să plece în căutarea vânatului rănit.
Căutarea vânatului rănit este o lucrare anevoioasă şi de multe ori periculoasă şi se pot puncta trei situaţii:
– La vânătoarea în grup restrâns la vânatul mic, vânătorul caută singur eventuala piesă rănită.
– La vânătoarea colectivă la vânat mic, pentru a nu întârzia desfăşurarea acesteia, sarcina de căutare o au paznicii de vânătoare sau unii gonaşi mai pricepuţi.
– La vânatul mare vânătorul trebuie să ia parte efectiv la căutare însoţit de un camarad sau de paznic. Este o laşitate să trimiţi doar paznicul în urmărirea ursului sau mistreţului rănit şi periculos când tu ai creat situaţia neplăcută. În asemenea situaţii este foarte indicată folosirea unor câini specializaţi.
- d) După vânătoare
Vânatul împuşcat căzut „în foc” sau găsit după urmărire trebuie respectat şi considerat adversarul care a pierdut partida.
Ţinuta vânătorului în faţa vânatului împuşcat trebuie să fie una de cinstire. Câteva clipa de tăcere şi chiar o adevărată părere de rău se impun în faţa vânatului căzut. Această scurtă ceremonie cerută de etica vânătorească poartă numele de „priveghiul vânatului”.
La vânatul mic, la sfârşitul zilei de vânătoare se face tabloul vânatului, acesta fiind înşirat frumos pe pământ după specie. În aceeaşi idee de respect, nu este voie a se trece peste vânatul căzut, nu se loveşte cu piciorul, nu se pune piciorul pe vânat, nu se înjură şi nu se loveşte cu bâta. Asemenea atitudini nu sunt demne şi discreditează tagma vânătorească. Batjocorirea vânatului prin fotografierea sa în diferite ipostaze (de ex. cu pălărie) degradează calitatea de vânător.
Citeşte şi Speciile de interes vânătoresc din România.
