CARACTERE MORFOLOGICE
Arbore indigen, de mărimea I în staţiuni favorabile, frecvent 20-25 m.
Înrădăcinarea este pivotant-trasantă, adaptată la condiţiile de sol; pe rădăcinile tinere apar nodozităţi cu aspectul unor mărgele de culoare portocalie; rădăcinile au aerenchimuri dezvoltate.
Tulpina dreaptă, cilindrică, bine elagată. Scoarţa este netedă, brună- verzuie, cu ritidom timpuriu negricios, crăpat, cu solzi colţuroşi; coaja conţine tanin (14%), comparabilă cu cea de la stejar.
Lemnul fără duramen evident, în secţiune proaspătă alb-roşcat care în contact cu aerul devine imediat portocaliu.
Coroana este îngustă, regulată, afânată, cu ramuri subţiri orizontale.
Lujerii trimuchiaţi, bruni-verzui sau roşcaţi, glabri, cu lenticele alungite, obişnuit lipicioşi.
Muguri alterni, pedicelaţi, cu 2 solzi, alungit ovoizi, depărtaţi de lujer, brun-roşcaţi brumaţi, cu glande ceroase albicioase, vâscoşi ca şi lujerii.
Frunze rotunjite sau obovate, 6-10 cm, cuneate, la vârf characteristic emarginate, pe margini dublu serate în 1/3 inferioară întregi; pe faţă sunt verzi închis lucitoare şi lipicioase, mai ales în tinereţe, pe dos verzi gălbui cu smocuri de peri ruginii în axila nervurilor, iar toamna se înnegresc.
Flori unisexuat monoice, atât cele mascule, cât şi cele femele grupate în amenţi ce se formează mai mulţi la un loc pe acelaşi lujer din vara precedentă; înfloreşte primăvara devreme, înaintea înfrunzirii.
Conuleţele (rânzele) au 1-2 cm, sunt verzi la început apoi negricioase, grupate câte 3-5 în ciorchini, cele laterale evident pedicelate.
Fructele sunt samare pentagonale, 2-3 mm, brune, îngust aripate, cu saci de aer (plutesc la mari distanţe). La 1 kg intră 1.000.000 fructe.
Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, periodicitatea este de 1-3 ani, iar puterea germinativă redusă (25-30%). Germinaţia are loc în 4-5 săptămâni de la semănare; maturitatea survine la circa 10 ani la exemplarele izolate şi la 40 ani, la exemplarele din masiv.
Longevitate – rar depăşeşte 100 ani.
AREAL. CERINŢE ECOLOGICE
Arealul aninului negru este larg, exclusiv european, lipsind din regiunile septentrionale (dincolo de 63-64° latitudine nordică) şi din stepele de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică.
În România apare pe văile râurilor din zona de câmpie şi de dealuri. Sporadic, urcă în zona montană a făgetelor (800-900 m) sub formă de pâlcuri, iar ca indivizi izolaţi urcă până la 1300 m în Munţii Harghitei.
În Lunca Dunării apare rar, iar în Deltă se găseşte pe grindurile C.A.Rosetti şi Ivancea.
Este o specie rezistentă la geruri, îngheţuri timpurii şi târzii şi este pretenţioasă faţă de căldura estivală.
Răspândirea este condiţionată de condiţiile edafice: este foarte exigent faţă de umiditatea solului, creşte bine pe soluri umede, argiloase, pseudogleizate la mică adâncime sau cu nivel freatic ridicat, de unde caracterul de specie higrofită.
Avansează pe terenuri mlăştinoase cu apă stagnantă, dar nu suportă variaţiile accentuate cauzate de inundaţiile mari, fapt ce determină lipsa din Lunca Dunării. Creşte normal pe soluri mezo-eubazice, bogate în humus, slab acide, sărace în calciu.
Are un temperament de lumină.
De remarcat ecotipul edafic de piemonturi al aninului negru, caracterizat prin dimensiuni mici şi care este adaptat la soluri argiloase, compacte.
Rasa geografică indigenă cuprinde câteva provenienţe valoroase, cum ar fi: populaţiile din valea Oltului, Jiului, Argeşului etc.
VARIABILITATE
- Alnus glutinosa var. laciniata, cu frunze adânc lobate,
- Alnus glutinosa var. aurea, cu frunze gălbui,
- Alnus glutinosa var. incisa, cu frunze dublu lobate cu lobii rotunjiţi şi dinţaţi.
