CARACTERE MORFOLOGICE
Arbore indigen, de mărimea a I-a, ce poate atinge 40 m.
Înrădăcinarea este pivotantă, mai puţin profundă decât la stejar, dar cu mare putere de pătrundere în solurile compacte, argiloase.
Tulpina este dreaptă, asemănătoare cu cea de gorun.
Scoarţa formează timpuriu un ritidom solzos, relativ subţire, friabil.
Lemnul are alburn lat şi duramen evident, mai trainic decât cel de stejar.
Lujerii sunt viguroşi, măslinii tomentoşi sau pubescenţi, în iarnă glabri, cu lenticele eliptice.
Muguri alterni, ovoizi, acuţi, mari (până la 1.8 cm), caracteristic bruni-gălbui deschis, pubescenţi, cei terminali uneori cu stipele persistente mai scurte şi mai rare decât la cer, cei laterali îngrămădiţi spre vârful lujerilor.
Frunzele sunt mari, până la 20 cm, lat obovat-eliptice, cu lăţimea maximă la jumătate sau către vârf, sesile sau scurt peţiolate, auriculate, adânc lobate, cu lobii lobulaţi şi cu sinusuri foarte înguste şi adânci; pe faţă sunt la început cu peri mărunţi, apoi glabre
nelucitoare, iar pe dos moale şi cenuşiu-gălbui tomentoase; sunt îngrămădite spre vârful lujerului, marcescente.
Flori unisexuat monoice, cele mascule grupate în amenţi, iar cele femele îngrămădite aproape sesil pe un peduncul comun.
Fructele (ghindele) sunt sesile sau scurt pedunculate, grupate câte 2-8 la vârful lujerilor; ghinda este alungit ovoid-elipsoidală, până la 2.5 cm, cu cupa mică, lăţit-conică, cu solzi liniar-lanceolaţi, brun-păroşi, depărtaţi de cupă. Maturaţia este anuală, ghindele cocându-se prin septembrie-octombrie.
Lăstăreşte puternic până la vârste înaintate. Productivitatea este mai mică decât a cerului, stejarului şi gorunului.
Longevitate – câteva sute de ani, mai puţin longeviv decât gorunul.
AREAL. CERINŢE ECOLOGICE
Gârniţa are un areal restrâns, inclus în cel al cerului; specia apare din sudul Italiei, în Peninsula Balcanică, până în Ungaria, România; spre est avansează puţin, spre nord-vest ajunge în Asia Mică şi Turcia.
În România, apare pe arii extinse în Muntenia pe platforma Cotmeana, în silvostepa Olteniei şi Munteniei până în regiunea dealurilor subcarpatice la altitudini de 450 m, unde este în amestec cu cerul (ceretogârniţete).
În vestul ţării (Banat, Transilvania), apare în zona deluroasă, urcând pe alocuri la 500-550 m, iar în Semenic chiar la 660 m.
Ca şi cerul, gârniţa este o specie de ţinuturi sudice cu veri lungi, călduroase şi ierni relativ blânde, fiind totuşi o specie rezistentă la geruri, dar sensibilă la îngheţuri. Gârniţa este nepretenţioasă faţă de sol, creşte bine pe soluri compacte, argiloase, bătătorite, evitate chiar şi de cer; are o transpiraţie redusă şi o mare putere de absorbţie a apei din sol. Ca factor limitativ, se precizează că este o specie sensibilă la concentraţia solului în CaCO3.
Are un temperament de lumină (mai puţin exigent decât stejarul).
