Arbore indigen de mărimea a II-a sau chiar a III-a, obişnuit cu înălţimi de până la 18 m, excepţional 25 m.
Înrădăcinarea este puternică, mult dezvoltată lateral, tulpina obişnuit strâmbă, cu multe noduri.
Scoarţa formează de timpuriu ritidom friabil, neregulat crăpat, cenuşiu-brun, cu pete albicioase caracteristice (“stropit cu var”), iar coroana este largă, ovoidă, deasă.
Lujeri subţiri, brun-gălbui, păroşi la vârf în tinereţe, cei de 2 ani cu crăpături deschise la culoare transformate uneori în muchii de suber, evidente pe lăstari.
Muguri opuşi, mici, alipiţi, ciliaţi la vârf, cu cicatrici unite sub un unghi obtuz.
Frunze mici, 6-9 cm, palmat-lobate, cu lobi rotunjiţi, deseori cu trei lobuli, păroase la început, apoi glabre; peţiolul conţine un suc lăptos.
Flori poligame, verzui-gălbui, grupate corimbe erecte, apar odată cu sau după înfrunzire.
Fructe disamare, cu nucule turtite şi aripi în prelungire (180°).
Longevitatea jugastrului este de circa 100 ani.
Jugastrul apare în toată Europa şi Asia, avansând spre nord-vest până în Anglia, Scandinavia, mai puţin decât arţarul, iar în sudul arealului dincolo de limita arealului paltinului de munte. La noi este specie comună la câmpie, coline şi silvostepă, fiind o specie de amestec în şleauri, de la marginea silvostepei şi până la limita inferioară a fagului, mai rar în zona montană.
Ca exigenţe ecologice, jugastrul este mai termofil decât ceilalţi paltini, dar mai puţin exigenţi faţă de sol. Cele mai propice sunt solurile aluvionare, dar nu lipseşte de pe solurile compacte, uscate, carbonatice. Suportă şi o oarecare salinizare şi umbrire.
Variabilitate: A. c. ssp. eucampestre (frunze cu 5 lobi), A. c. ssp. marsicum (frunze cu 3 lobi întregi sau slab sinuaţi).
