CARACTERE MORFOLOGICE
Specie indigenă de mărimea a I-a, molidul atingând frecvent 30-40 m înălţime, excepţional 60 m, şi până la 2 m diametru.
Înrădăcinarea este trasantă, astfel încât molidul poate vegeta pe soluri superficiale, stâncoase, dar îi conferă o slabă rezistenţă la vânt. Ce regulă generală, molidul are un sistem radicelar cu o mare plasticitate ecologică, în funcţie de regimul hidrologic, substrat, temperatura solului etc. (de exemplu este foarte dezvoltat la arborii izolaţi).
Tulpina este dreaptă, cilindrică cu elagaj destul de greoi.
Scoarţă brun-roşcată, uneori cenuşie, netedă numai la început, în tinereţe se desface în solzi subţiri pergamentoşi, iar la bătrâneţe formează un ritidom roşu-brun cu solzi oarecum rotunjiţi şi concavi (“sticle de ceas”), cu fundul crăpăturilor roşcat; scoarţa conţine 6-18% tanin.
Lemnul fără duramen evident, mai alb decât la brad, este moale, uşor, rezistent, superior calitativ celui de brad; în anumite staţiuni apare aşanumitul “lemn de rezonanţă” cu calităţi tehnologice deosebite.
Coroana este piramidal-conică până la vârste înaintate, fapt ce determină deosebirea de brad de la distanţă; ramurile sunt dispuse verticilat pe trunchi, iar cele din mugurii proventivi sunt aşezate neregulat între verticile.
Lujerii sunt glabri sau rar pubescenţi, bruni-roşiatici sau gălbui roşiatici presăraţi cu proeminenţe decurente (pe care se inseră acele) ce dau un aspect brăzdat, zgrăbunţos.
Muguri nerăşinoşi, cei terminali conici, cei laterali ovoizi.
Frunze aciculare, persistente, 1-2.5 cm, rigide, ascuţite, uşor încovoiate, tetramuchiate, cu secţiune rombică, verzi închis; durează 4-7 ani, iar după uscare cad imediat, pe lujer rămânând urmele perniţelor proeminente.
Flori unisexuat monoice, cele mascule sunt sub formă de amenţi, au 2-3 cm, sunt gălbui roşiatici, împrăştiate uniform în toată coroana şi produc o mare cantitate de polen; conuleţele femele sunt roşii-carmin sau galben-verzui, erecte, se formează în partea superioară a coroanei din mugurii terminali ai ramurilor laterale; molidul înfloreşte în aprilie-iunie, în funcţie de mersul vremii şi etajul fitoclimatic.
Conurile sunt de 10-15 cm, verzi sau roşii în tinereţe, la coacere brune, pendente, cu solzi persistenţi necăzători, subţiri, romboidali, cu vârful trunchiat, emarginat sau chiar încreţit; bracteile sunt neevidente, mici şi lipite de baza solzului.
Seminţele au 4-5 mm, sunt brune închis, fără pungi de răşină, cu o aripioară de 12-16 mm de care se desprind uşor; seminţele sunt prinse în aripioară ca într-o linguriţă. La 1 kg intră circa 150 000 seminţe.
Maturaţia este anuală, prin octombrie, iar după coacere solzii se depărtează şi eliberează seminţele. Conurile cad întregi mult mai târziu.
Maturitatea la 30 ani izolat şi la 60 ani în masiv.
Periodicitatea fructificaţiilor este, obişnuit, 3-4 ani, iar în regiunile înalte 7-8 ani. Puterea germinativă este de 70-80%, cu păstrarea acesteia până la 4 ani.
Creşterile sunt încete în primii ani (5-6 cm în primul an), de la 8-10 ani devenind foarte active; în condiţii staţionale bune, la 120 ani produce 16 m3 /an/ha.
Longevitate până la 600 ani, fiind mai puţin longeviv decât bradul.
AREAL
Arealul general al molidului este exclusiv european, mai întins decât al bradului, cu un contur foarte neregulat, apărând în următoarele masive muntoase central şi est europene: Alpi, Jura, Vosgi, Pădurea Neagră, Harz, Carpaţi, Alpii Dinarici, Rhodopi. Lipseşte din Pirinei şi Apenini.
Din Alpi urcă în Scandinavia, spre nord-est merge până în regiunea Cazan unde se întâlneşte cu Picea obovata, coboară spre Carpaţi (evită zonele stepei ruseşti de la nord de Marea Neagră); se întinde de-a lungul Alpilor Dinarici, apare insular în munţii Apuseni şi Balcani; în nordul arealului devine arbore de câmpie. În nordul continentului este zona majoritară a arealului: Scandinavia şi nordul Rusiei.
Ca RASE GEOGRAFICE amintim molidul scandinav (rezistent la ger şi la ciuperci parazite, cu creşteri lente şi productivitate redusă),
molidul subalpin, rasa carpatică (mare capacitate de creştere şi adaptare), rasele din Alpi (diferă prin culoarea scoarţei şi forma solzilor la conuri).
În România molidul este specie montană şi subalpină, constituind subzona fitoclimatică a molidului. El ocupă 22% din suprafaţa fondului forestier (peste 1 milion de hectare) şi apare în întregul lanţ carpatic, cu excepţia Semenicului, Almăjului, Locvei.
Limita superioară altitudinală în Carpaţii Orientali este de 1500-1550 m, în partea nordică, iar în Carpaţii Meridionali este de 1700-1750 m, max. 1860 m în Munţii Sebeşului (coincide cu limita superioară a pădurii). Ca arbore izolat (port în drapel) urcă la 2000 m în munţii
Rodnei şi Călimani. Maximum de extindere îl înregistrează în Carpaţii Orientali, unde apare concentrat în partea nordică şi pe clina transilvăneană.
Limita inferioară de apariţie a molidului este la (600) 700-800 m în
Carpaţii Orientali şi 900-1000 m în Carpaţii Meridionali. În lanţul vulcanic Călimani-Harghita, atinge altitudinea minimă (500 m în nordul Moldovei, 538 m la Gurghiu). Creşterile maximale din punct de vedere zonal le înregistrează pe valea Bistriţei, la Tulgheş, Broşteni, Cârlibaba, Ciuc, unde molidul îşi manifestă caracterul de specie pionieră, având pe alocuri caracter invadant.
CERINŢE ECOLOGICE
Molidul este o specie continentală, montană şi subalpină, de climat rece şi umed. Este mai puţin pretenţios decât bradul, dar mai exigent decât pinul silvestru, fiind sensibil la secetă, în special în primii 2-3 ani. Se poate instala şi pe soluri cu exces de umiditate, în turbării, dar are o stare de vegetaţie lâncedă. Faţă de sol,molidul este puţin pretenţios,
preferând soluri nisipo-lutoase, slab scheletice, afânate, mijlociu profunde, reavene, moderat acide; se dezvoltă şi pe podzoluri foarte acide cu condiţia să fie afânate şi cu umiditate suficientă, iar pe solurile uscate are o dezvoltare slabă.
Are un temperament de semiumbră, rezistând sub masiv până la 20-30 ani, însă îşi reactivează greu creşterea.
Litiera molidului se descompune foarte greu şi parţial, dă naştere la humus brut, acidificând solul, fapt ce determină crearea unui fitoclimat intern caracteristic acestei specii.
Dat fiind faptul că molidul este o specie cosmopolită (areal întins), el are o largă plasticitate ecologică, fiind adaptată la diferite condiţii de mediu prin intermediul a numeroase rase climatice locale şi ecotipuri.
VARIABILITATE
În cadrul variabilităţii morfologice, există în mod cert câteva criterii de deosebire a numeroase forme şi varietăţi.
Astfel, după forma coroanei deosebim Picea abies pyramidalis, P. a. Columnaris (Stâna de Vale în M-ţii Apuseni), P. a. inversa, P. a. viminalis, P. a. virgata.
După caracterele scoarţei, se identifică o formă cu scoarţa brunroşcată cu solzi pergamentoşi şi o formă cu scoarţa cenuşie cu solzi poligonali variabili.
După modul de ramificare a ramurilor de diferite ordine se diferenţiază trei forme:
– molidul plat, cu coroana relativ îngustă, ramurile de ordinul I orizontale şi ramurile de ordinul II şi III tabulare în acelaşi plan, vârf nutant la arborii vârstnici,
– molidul perie, cu coroana conică, largă, ramuri de ordinul I perpendiculare pe fus şi ramurile de ordinul II şi III scurte şi ramificate,
– molidul pieptene, cu coroană mai largă, ramuri de ordinul I orizontal patente cu vârful îndreptat în jos şi ramurile de ordinul II şi III pendente sub formă de draperie.
După culoarea conurilor, apar două forme şi anume: Picea abies erytrocarpa, ce are conuri roşii purpurii (altitudini mari) şi P. a. chlorocarpa, cu conuri verzui (altitudini mici).
După forma solzilor carpelari, există Picea abies europaea, cu solzi romboidali, la vârf rotunjiţi sau foarte scurt acuminaţi, emarginaţi sau dinţaţi şi P. a. montana ( = P. abies carpathica), cu solzi acuminaţi, îngustaţi de la mijloc către vârf, emarginaţi sau denticulaţi.
Ca şi climatipuri, trebuie de precizat: insulele de molid din Apuseni şi Poiana Ruscăi, molidul din depresiunile carpatice transilvănene ale Mureşului şi Oltului, adaptate la climat rece, cu precipitaţii sărace (limita inferioară a suportabilităţii speciei), populaţiile vestice adaptate la un climat mai cald, molidul din Carpaţii de Curbură, unde acesta găseşte un
climat adăpostit cu ierni lungi şi precipitaţii abundente, molidul din Carpaţii de Nord, adaptat la un climat rece cu sezon scurt de vegetaţie şi zăpezi abundente.
Din punct de vedere ecologic se diferenţiază ecotipuri edafice, cum ar fi: molidul de stâncării calcaroase, molidul de luncă, molidul de turbării.
Ca provenienţe valoroase, amintim molidul de pe valea Bistriţei (Crucea, Broşteni), molidul de pe valea Mureşului (Topliţa ş.a.) şi molidul din Carpaţii de Nord (Cârlibaba, Moldoviţa).
VĂTĂMĂRI
Dintre agenţii vătămători abiotici se detaşează ca fiind primul factor limitativ cu implicaţii determinante, vântul a cărui acţiune doborâturi, apoi zăpada şi chiciura (rupturi ale ramurilor, trunchiurilor), insolaţia (pârlitura scoarţei), îngheţurile târzii, seceta, incendiile de litieră.
Ca agenţi vătămători biotici cu influenţe nefaste asupra arboretelor de molid sunt de precizat dintre ciuperci Lophodermium macrosporum (rugina acelor), Armilaria mellea, Fomes anosus, iar dintre insecte Lymantria monacha (defolieri), gândacii de scoarţă (familia Ipidae), Hylobius abietis (atacă plantaţiile).
Nu în ultimul rând, păşunatul este una din cauzele de origine antropică ce duc la destabilizarea ecosistemelor forestiere.
IMPORTANŢA
- economică
– lemnul este foarte valoros (greu, elastic, trainic, estetic) folosit înnindustria mobilei, cherestea, celuloză şi hârtie, P.A.L., P.F.L.,
– lemnul de rezonanţă este utilizat la instrumente muzicale şi construcţii aeronautice,
– în subsidiar, se mai utilizează taninul din scoarţă (6-18%), răşină din lemn, iar din cetină se obţin uleiuri.
- ecologică şi silviculturală:
– molidul este creator de mediu specific, sub coronament mediulmfiind umbros, rece şi umed, lipsit de curenţi puternici de aer;
– ploile de slabă intensitate (sub 5 mm) pot fi reţinute în totalitate în coronament;
– zăpada interceptată în coronament atinge uneori 40% din cantitatea căzută;
– litiera bogată, pâsloasă, greu alterabilă coroborată cu un consum ridicat de elemente nutritive şi apă în primii 30-40 cm determină acidificarea şi podzolirea solului;
– humusul brut impune hrănirea cu azot micotrof (simbioze tip micoriză);
– molidul reduce scurgerile de suprafaţă pe versanţi, conferindu-i astfel funcţii de protecţie hidrologice şi antierozionale.
