TEI ALB, TEI ARGINTIU

Arbore indigen de mărimea I-a, cu înălţimi de până la 30 m şi diametre de 1 m.

Scoarţa este cenuşie, mult timp netedă, la bătrâneţe formând un ritidom subţire, superficial brăzdat; liberul este bine dezvoltat.

Coroană foarte deasă, umbroasă, cu colorit argintiu.

Lujeri verzi cenuşii, tomentoşi, cu peri stelaţi.

Muguri alterni, ovoizi, cu 2 solzi aproape egali.

Frunze cordiforme, de 7-13 cm, pe dos cenuşii-argintii-tomentoase, cu peri stelaţi; de asemenea, peţiolul este stelat-tomentos.

Flori hermafrodite, grupate câte 5-10 în pleiocazii pendente stelattomentoase, cu 50-80 stamine şi 5-11 staminodii petaloide; bracteea inflorescenţei este sesilă, liguliformă.

Fructele sunt achene mai mari, stelat-tomentoase, tari, lemnoase, cu 5 coaste puţin evidente.

Drajonează şi lăstăreşte puternic, fapt ce îi conferă putere invadantă, ceea ce duce câteodată la derivarea arboretelor (transformarea arboretelor în teişuri pure).

Arealul general al teiului argintiu este cantonat în Balcani, Asia Mică.

La noi este abundent în şleauri de câmpie, asociat cu stejarii xerotermofili;

în estul Moldovei (ex. pădurea Bârnova) intră în arboretele de fag, fag cu gorun. Tot abundent este şi în silvostepa de nord a Moldovei şi în nord-vestul Olteniei, iar în Dobrogea formează pe alocuri teişuri pure destul de întinse.

Teiul argintiu este specie termofilă, exigentă faţă de sol. Suportă o oarecare uscăciune şi compactizare a solului, motiv pentru care se întâlneşte cu cerul, gârniţa sau stejarul pufos. Evită solurile foarte compacte, pseudogleizate, precum şi cele expuse inundaţiilor.