În decursul vieţii plantele lemnoase parcurg o dezvoltare progresivă cu caracter ireversibil. Această dezvoltare se realizează în mai multe etape distincte şi anume: etapa embrionară, a tinereţii, a maturităţii şi a bătrâneţii.
Etapa (perioada) embrionară – începe de la realizarea fecundaţiei prin unirea unui gamet cu o oosferă, proces ce are loc pe planta mamă şi durează până la completa dezvoltare a embrionului în sămânţă şi maturaţia fiziologică a acesteia, când devin capabile să germineze.
La cele mai multe plante lemnoase această etapă durează doar un sezon de vegetaţie, la alte specii (cer, pini) seminţele ajung la maturaţie în anul calendaristic următor înfloririi, iar la ienupăr se produce în al doilea sau chiar al treilea an de la înflorire.
Etapa tinereţii (juvenilă) – începe de la germinarea seminţelor şi răsărirea plantulelor şi se încheie la apariţia primelor organe de reproducere (flori, fructe). Durata acestei etape este relativ scurtă (de la câţiva ani până la zeci de ani), fiind diferită în funcţie de specie şi factorii externi. Această etapă este caracterizată printr‐o acumulare susţinută de biomasă, o mare plasticitate şi capacitate de adaptare. De aceea, lujerii sau rădăcinile folosite pentru a obţine noi exemplare pe cale vegetativă prin butaşi se recoltează de la exemplare tinere stadial.
Etapa maturităţii (a fructificaţiei) – este cea mai lungă şi durează de la primele fructificaţii ale exemplarelor şi până când acestea ajung la începutul stării de decrepitudine. Sunt specii care în etapa maturităţii nu fructifică abundent în fiecare an, identificându‐se o anumită periodicitate a acestui fenomen. În acest interval dintre anii de fructificaţie abundentă, se produc totuşi cantităţi mici de fructe, aşa numitele „stropeli”, când seminţele au de regulă indici calitativi inferiori
Etapa bătrâneţii – începe de la intrarea arborilor în starea de declin, de uscare până la decrepitudine (slăbiciune excesivă datorată bătrâneţii înaintate), când biomasa acumulată prin creştere se reduce, se constată putrezirea ramurilor, a rădăcinilor. Din cele prezentate rezultă că recoltarea fructelor în scopul obţinerii seminţelor utilizate pentru reproducere se poate face numai de la exemplarele ajunse în intervalul de maximă fructificaţie a etapei maturităţii. Speciile lemnoase ajung la maturitate la vârste diferite, determinate de particularităţile ereditare ale acestora şi influenţate de factorii mediului.
- Astfel, fructifică la vârste mai mici arbuştii, heliofilele, speciile mai puţin longevive şi cele care parcurg etapa tinereţii într‐o perioadă mai scurtă (salcâmul, plopii, sălciile, aninii ş.a.).
Dimpotrivă, sciadofitele, speciile longevive, cele care în etapa tinereţii au creşteri mai mici fructifică la vârste mult mai mari (bradul, fagul, cvercineele, ş.a.).
- Aceeaşi specie fructifică la vârste mai mici când exemplarele sunt izolate ca urmare a spaţiului de nutriţie mai mare, a unei coroane mai bogate, mai bine luminate, comparativ cu exemplarele din masiv.
- Într-un arboret, exemplarele aparţinând aceleiaşi specii fructifică la vârste mai mici dacă sunt situate în etajele superioare (predominant, dominant, codominant) comparativ cu arborii dominaţi.
- Provenienţa influenţează, de asemenea, vârsta la care arborii fructifică.
- Arborii proveniţi pe cale vegetativă (butaşi, drajoni, marcote sau prin altoire) fructifică la vârste mai mici comparativ cu arborii rezultaţi din sămânţă.
- Arborii situaţi în optimul climatic fructifică la vârste mai mici.
- Arborii situaţi în staţiunile de bonitate superioară fructifică, de asemenea, la vârste mai mici.
