Cu siguranță, abordarea prezentată încă din titlu dă naștere la oarece întrebări contradictorii, mai ales din partea partea silvicultorilor practicanți, întrebări la care presupunem că vor găsi răspunsul, parcurgând prezentul material.

Cine ar fi crezut că între gândacii de scoarță (scolytidele) și lupi există o oarecare similitudine comportamentală? Atât scolytidele, cât și lupii trăiesc în pădure. Primii atacă arborii din pădure, cei din urmă atacă mai ales mamifere ierbivore care viețuiesc la adăpostul pădurii. Și totuși, care este legătura?

Ambele grupe de viețuitoare joacă un rol esențial în pădure, mai ales în ecosistemele forestiere naturale, unde, atât gândacii de scoarță,  cât și lupii acționează esențial în selecția calitativă a arborilor, respectiv a mamiferelor ierbivore (a vânatului).

Gândacii de scoarță colonizează în mod curent doar arborii debilitați (foarte bătrâni, doborâți sau rupți de vânt, deperisați, atacați de ciuperci sau de insecte defoliatoare, afectați de secete extreme etc.), contribuind esențial la introducerea acestora în circuitul de reciclare a materiei organice, dând astfel startul procesului de descompunere a scoarței și a lemnului. Lupii, pe de altă parte, atacă în special exemplarele de mamifere ce au o capacitate mai redusă de a riposta (în general , animalele bolnave și bătrâne).

Mai ales în ecosistemele naturale, există numeroase mecanisme de autoreglare populațională inter și intraspecifice, mecanisme de o complexitate extraordinară și de o eficiență netăgăduită. Aceste mecanisme reușesc să regleze atât populațiile de scolytide, cât și cele de lupi, în favoarea echilibrului ecosistemului.

Astfel, chiar dacă, la un moment dat, apare un dezechilibru (atacuri puternice de gândaci de scoață). De exemplu, ecosistemul afectat are suficiente resurse pentru a reveni la starea normală: se dezvoltă în scurt timp populații de insect parazitoide și prădătoare, păsări, lilieci etc.

Îndepărtându-ne oarecum de comportamentul lupului și concentrându-ne pe cel al gândacilor de scoarță, constatăm că în ecosistemele forestiere antropizate (în special în păduri cultivate), autoreglajul nu mai funcționează la fel de eficient ca în pădurile naturale. De exemplu, în molidișurile pure și echiene apar destul de des doborâturi și rupturi de vânt sau zăpadă care crează premisa dezvoltării unor populații foarte viguroase de scolytide (în special aparținând genului Ips.). În pinetele instalate pe terenuri degradate se constată, în ultimul timp, atacuri destul de puternice provocate de gândacii de scoarță, exemplele putând continua. În astfel de situații, intervenția omului în reglajul populațiilor de scolytide este esențială, acesta asigurând în acest fel echilibrul ecosistemelor afectate.

Situația este însă mult mai bună în arboretele de amestec și în cele pluriene (cultivate), acestea fiind mult mai stabile atât la acțiunea destabilizatoare a diverșilor factori abiotici și biotici (implicit și a gândacilor de scoarță), stabilitate care este confirmată și de indicii de diversitate mult superiori celor din pădurile monospecifice și monoetajate.

În ultimul timp, cel putin la noi în țară, există presiuni din ce în ce mai mari din partea societății asupra ecosistemelor forestiere naturale (protejate prin legislație), presiuni ce constau mai ales în intentia de a extrage arborii uscați pe picior din aceste păduri, sub pretextul controlului populațiilor de gândaci de scoarță. Însă, în majoritatea situațiilor, acești arbori uscați sunt părăsiți de gândacii de scoarță “periculoși”, ei reprezentând în continuare casa a numeroase specii de viețuitoare, multe dintre ele dispărute deja din ecosistemele antropizate, specii a căror rol în menținerea echilibrului natural este deloc sau foarte puțin studiat. Rar se întâmplă ca sursa de infestare cu gândaci de scoarță a pădurilor cultivate să fie populațiile de scolytide din pădurile naturale.

Revenind la lup, omul a controlat atât de mult populațiile acestui mamifer, încât cel puțin Europa este pe cale de dispariție, fiind în acest moment, strict protejat prin lege. Nimeni nu o contestat că haitele de lupi au produs numeroase pagube de-a lungul timpului în efectivele de animale domestice crescute în preajma pădurilor, dar lipsa lupului din pădurile Europei de Vest a condus la aspecte ireparabile, cum ar fi degenerarea populațiilor de vânat (în special a celor de cervide și de căprior).

Dacă vom încerca să controlăm populațiile de scolytide din pădurile naturale, vom rupe lanțul trofic din aceste ecosisteme, riscând astfel să asigurăm statutul de specii protejate pentru mult mai multe specii de viețuitoare ce se dezvoltă doar pe lemnul mort.

Ca oameni, avem o mare șansă în asigurarea echilibrului în pădurile cultivate conducerea acestora către structuri apropiate de cele ale pădurilor naturale, cu asigurarea condițiilor pentru supraviețuirea și dezvoltarea tuturor verigilor lanțului trofic caracteristic ecosistemelor naturale. Bineînțeles, că acest aspect nu este valabil, din păcate, pentru culturile forestiere intensive, a căror stabilitate se poate obține doar prin intervenția susținută a omului.

În concluzie, lăsând la o parte gândacii de scoarță și lupii, noi silvicultorii avem, printre altele, o misiune importantă: asigurarea continuității existenței ecosistemelor forestiere naturale în toată integritatea lor, indiferent de presiunile societății.

Dr. ing. Mihai-Leonard Duduman, profesor Facultatea de Silvicultură, Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava.

Foto: Gabi Boholț

 

Dacă iubești pădurea așa cum o facem și noi, alătură-te cu un Like comunității noastre de pe Facebook.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here