Silvotehnica introduce fundamentele teoretice şi aplicative ale metodelor tehnice aplicabile pădurii cultivate. Aşadar, silvicultura are prin definiţie o importantă parte praxiologică care poate fi prezentată doar prin contactul direct cu obiectul ei de activitate, pădurea.
Obiectul silviculturii este reprezentat de pădure. Este necesar însă a se accentua faptul că obiectul silviculturii este deosebit de complex abordarea sa atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi practic presupunând o gamă extrem de diversă de bunuri și servicii furnizate depădure.
Ca o consecinţă a evoluţiei societăţii şi a cerinţelor pe care aceasta le are faţă de pădure, au evoluat în mod continuu obiectivele şi mijloacele silviculturii. În ultimul secol, dinamica a fost extrem de accelerată, schimbările depăşind un ciclu de dezvoltare a pădurii. Silvicultorul are la dispoziţie păduri create în contextul istoric al unui trecut mai mult sau mai puţin îndepărtat. La rândul său, el lucrează cu o doză ridicată de incertitudine, pentru că nu deţine toate informaţiile referitoare la cerinţele pe care societatea le va avea în viitor.
Iată de ce, silvicultura se situează întotdeauna la graniţa istoriei, pregătind păduri pentru un viitor incert, fiindu-i asumată o responsabilitate socială fără egal. Plecând de la acest fapt, evoluţia silviculturii a cunoscut mai multe forme, în raport cu contextul istoric în care s-a dezvoltat sau practicat.
Astfel, în zonele bogate în păduri naturale, cu o ridicată capacitate de regenerare naturală (Siberia, Finlanda,) a luat naştere silvicultura extensivă a tăierilor rase.
În regiunile sărace în păduri de răşinoase care au cunoscut defrişări masive în favoarea dezvoltării agriculturii (Marea Britanie, Belgia, Olanda) s-a dezvoltat o silvicultură artificială, bazată pe cultura răşinoaselor. În pădurile ţărilor europene cu un mare potenţial forestier, cu cerinţe ridicate privind funcţiile eco-protective şi social-recreative se practică silvicultura apropiată de natură (silvicultura ecologică), al cărei caracter diferă de la intensiv la extensiv, în raport cu condiţiile staţionale.
Zonele aride din jurul Mării Mediterane, sărace în păduri, al căror rol principal este asigurarea apei potabile şi diminuarea eroziunii solului se remarcă prin practicarea unei silviculturi naturale extensive.
Pe terenuri aluviale, fertile, unde nu se pune problema funcţiilor de protecţie, în contextul abandonării culturilor agricole pe motive de rentabilitate, se poate practica o silvicultură intensivă industrială (lignicultură). Aceste forme nu se exclud ci, dimpotrivă, în raport cu cerinţele societăţii şi cu oferta staţională, se pot completa pentru o eficienţă maximă.
Coordonatele dezvoltării actuale a societăţii impun o diversificare rapidă a formelor de silvicultură. Schimbarea radicală a cerinţelor pe care societatea le impune pădurii, a condus la adevărate crize pentru silvicultura europeană.
Metodele şi mijloacele clasice nu mai sunt compatibile cu cerinţele dezvoltării durabile. De aceea, silvicultura este în căutarea unor noi exprimări, de remarcat fiind silvicultura lemnului de mare calitate sau la cealaltă extremă, silvicultura conservativă care are rol de protecţie a biodiversităţii.
Principiile gospodăririi pădurilor
Obiectivele gestionării pădurilor se schimbă în timp, deoarece apar noi cerinţe din partea societăţii dar şi noi cunoştinţe referitoare la componentele ecosistemelor forestiere. Principiile fundamentale ale gospodăririi pădurilor s-au cristalizat şi au rezultat ca urmare a două procese:
- exploatarea excesivă a resurselor forestiere;
- cunoaşterea tot mai amănunţită a modului în care sunt structurate ecosistemele forestiere.
În cele două secole de dezvoltare a gospodăririi pădurilor europene s-au cristalizat câteva principii generale pe care se fundamentează în prezent această ramură de producţie:
Principiul continuităţii
Potrivit acestui principiu pădurea trebuie astfel organizată şi gospodărită încât să asigure an de an pe o durată nelimitată, producţii cel puţin constante sau crescânde de lemn şi alte bunuri, şi să exercite concomitent şi în condiţii optime, funcţiile de formare şi conservarea mediului de viaţă.
Continuitatea pădurii implică aşadar:
- continuitatea potenţialului staţional;
- continuitatea producţiei de lemn şi a exercitării funcţiilor ecoprotective şi sociale;
- continuitatea unui venit cât mai ridicat;
- continuitatea întreprinderii de gospodărire.
Principiul fundamentării ecologice a silviculturii
Conform acestui principiu cultura pădurilor trebuie să-şi diferenţieze măsurile de gospodărire în funcţie de realităţile naturale. Abaterile de la acest principiu, generate de insuficienţa cunoaşterii sau de o serie de teorii economice şi politice, nu au reuşit decât să demonstreze, pe scară mare că silvicultura fundamentată ecologic este singura alternativă posibilă. Apariţia acestui principiu a fost necesară pentru a contrabalansa efectele negative care duc la „declinul pădurii”: reducerea biodiversităţii şi diminuarea stabilităţii ca urmare a regenerării repetate a pădurii cultivate poluarea industrială ca factor declanşator al debilitării pădurilor tehnologiile de exploatare a lemnului prin destructurarea pădurilor şi înrăutăţirea condiţiilor de sol.
Silvicultura apropiată de natură este specifică ţărilor puternic industrializate, cu o densitate mare a populaţiei unde pădurea nu mai este considerată doar ca unitate de producţie primară, servind intereselor particulare, ci şi ca patrimoniu naţional şi cultural. Scopul principal al acestei silviculturi va consta aşadar în conservarea stabilităţii ecologice şi garantarea unei diversităţi a ecosistemelor forestiere prin utilizarea unor intervenţii silviculturale specifice.
Principiul plurifuncţionalităţii
Potrivit acestui principiu,gospodărirea forestieră trebuie să organizeze şi să conducă în aşa fel pădurea încât aceasta să-şi îndeplinească optimal şi concomitent toate funcţiile utile pentru societate. Scopul silviculturii plurifuncţionale constă în utilizarea cât mai raţională a tuturor resurselor materiale şi nemateriale pe care le oferă pădurea. Aceasta deoarece în economia actuală, pe lângă producţia de lemn, devin importante, uneori chiar precumpănitoare, alte funcţii ale pădurii, în special cele hidrologice, antierozionale şi recreative (aici fiind incluse şi activităţile de vânătoare).
Principiul valorificării tuturor funcţiilor pădurii are profunde implicaţii în gospodărirea forestieră deoarece presupune diferenţierea şi adaptarea tehnologiilor existente ţinând cont de funcţia prioritară, dar obligatoriu de funcţia de producţie.
Principiul selectivităţii
Principiul caracterului selectiv al lucrărilor silvice se bazează pe realizarea selecţiei fenotipice (adică bazându-ne pe modul în care arată arborele), cu caracter sistematic (adică intervenţiile sunt repetate la intervale stabilite de timp), în domeniul producerii materialului de împădurire, al lucrărilor de îngrijire şi al tăierilor de regenerare.
Principiul stabilităţii
Regenerarea repetată a pădurii cultivate oricât de raţional ar fi făcută, conduce cu timpul la diminuarea stabilităţii acesteia, diferenţierile de la o zonă la alta, de la o perioadă istorică la alta datorându-se factorilor abiotic, biotici şi naturali. Problema stabilităţii ecosistemelor a fost mult discutată în plan teoretic însă ea nu poate fi rezolvată de silvicultori prin metode specifice. Ea este legată strâns şi poate fi soluţionată numai în cadrul problemei generale a protecţiei contra poluării aerului, solului, apelor.
