Între Făget și Făgăraș stau trei silabe, adică exact distanța pe care un ministru al Mediului o poate parcurge cu ochii pe foaie fără să observe că a trecut dintr-o pădure într-un lanț muntos. Făgetul este un arboret de fag, cel mai banal cuvânt din vocabularul silvic românesc, nașul a sute de sate, dealuri și văi. Făgărașul înseamnă aproape 2.000 de kilometri pătrați de creste, căldări glaciare, păduri de obște, pășuni alpine și comunități care își coboară lemnul de foc de pe aceiași versanți de câteva sute de ani, plus bulgărași de brânză cu smântână și napolitatne cu ciocolată.
Domnișoara ministru Diana Buzoianu le-a încurcat tocmai în zilele în care proiectul Parcului Național Munții Făgăraș a ajuns pe masa Academiei Române pentru aviz. Doar Agamiță Dandanache ar fi ridicat din umeri: „Făget, Făgăraș… tot un drac, neicușorule!”
Încă de acum două milenii și jumătate, Platon se întreba dacă un lucru își primește numele din firea lui sau doar pentru că așa s-au înțeles oamenii între ei. Ministra noastră a închis disputa antică cu o soluție de o simplitate dezarmantă: numele aparțin, de acum, comunicatului de presă, iar comunicatul sună la fel, fie că vorbește despre un pâlc de arbori de lângă Cluj, fie că spune povestea unui munte.
Arbitrul care a îmbrăcat tricoul echipei oaspete
Confuzia ar fi rămas o anecdotă de cafenea dacă n-ar fi venit la pachet cu o problemă mult mai gravă, de arhitectură instituțională. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor este autoritatea care va propune hotărârea de guvern și care va arbitra, la final, între promotorul privat al proiectului, proprietari și consiliile județene din Brașov, Sibiu, Argeș și Vâlcea. Același minister coorganizează însă, alături de Fundația Conservation Carpathia, campania de promovare a parcului, botezată cu emfază „Parcul Generațiilor”, înainte ca Academia Română să-și fi spus cuvântul și înainte ca vreun consiliu județean să fi votat ceva. Arbitrul a coborât din tribună, a îmbrăcat tricoul uneia dintre echipe și ne asigură, cu mâna pe fluier, că va judeca imparțial. Plus, de parcurile naționale se ocupă exclusiv Regia Națională a Pădurilor-Romsilva, instituție blamată consecvent de Diana Buzoianu și ”sărită” nepotrivit și din această schemă.
Un stat care se respectă urmează ordinea firească a lucrurilor: întâi studiul, apoi avizul științific, apoi acordul comunităților și abia la urmă afișele, pozele și ”livrările” fără conținut. Ministerul a inversat-o cu aceeași seninătate cu care a amestecat fagul cu masivul. Avizul Academiei riscă astfel să fie privit ca o ștampilă așteptată pe o decizie deja luată, iar consultarea locală ca o ședință de lămurire a celor încă nelămuriți. Despre conținutul acordului nu spun nimic, acesta aparține procedurii academice. Observ doar că un aviz anticipat prin campanii publice își pierde din putere înainte de a fi emis, iar răspunderea pentru această pierdere îi aparține celei care s-a grăbit cu afișele și conferința.
Douăzeci de ani de compromis promis
Domnișoara ministru constată, cu aerul cuiva care a descoperit, instant și brusc, o nouă lege a naturii, că România nu a mai înființat un parc național de douăzeci de ani, din cauza blocajului dintre „național” și „local”. Constatarea este corectă și explică boala cam cât explică termometrul febra.
Ultimul parc național, Defileul Jiului, datează din 2005. În cei douăzeci de ani care au urmat, statul a avut tot răgazul să construiască instrumentele care ar fi transformat „localul” din adversar în partener:
- compensații plătite la timp pentru restricțiile impuse proprietarilor,
- un cadastru forestier finalizat,
- o evidență a pășunilor și a stânelor, planuri de management cu finanțare predictibilă.
N-a construit aproape nimic din toate acestea.
Proprietarii de păduri din ariile protejate au așteptat ani la rând compensațiile scrise negru pe alb în lege, iar acum li se propune un nou „compromis” de către același stat care nu și-a onorat compromisurile vechi. Neîncrederea din satele Făgărașului are, în limbaj economic, un nume foarte precis: memoria creditorului.
Și iată că astfel ne amintim că informația de care depinde o decizie bună stă risipită între oamenii care cunosc „circumstanțele particulare de timp și loc” și refuză să se lase adunată într-un birou ministerial, oricât de luminat ar fi acesta.
Ciobanul care știe unde urcă turma până-n august, pădurarul de obște care cunoaște fiecare parchet, primarul care știe câte case se încălzesc cu lemnele pădurii dețin exact cunoașterea pe care ministerul o tratează ca pe o problemă de imagine.
În noiembrie 2016, la Șercăița, 35 de composesorate, comune și asociații, 12 primării și Federația Nostra Silva semnau o rezoluție împotriva felului în care proiectul fusese lansat printr-un memorandum guvernamental. Zece ani mai târziu, ministerul le răspunde cu o campanie de imagine organizată la București. Pentru Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor drumul de la București la Șercăița pare, mai lung și mai obositor decât cel de la Făget la Făgăraș.
Aritmetica afișului făcut cu AI
Campania repetă că cele 13 parcuri naționale acoperă doar 1,3% din teritoriu, cifră aleasă cu grijă ca să sugereze o Românie lăsată descoperită în fața drujbelor hulpave. Afișul uită să adauge că rețeaua Natura 2000 acoperă aproape un sfert din suprafața țării și că Munții Făgăraș se află deja într-un sit de importanță comunitară, cu obligații de conservare și regim propriu de avizare. Un procent exact pus în slujba unei impresii false rămâne o formă elegantă de neadevăr.
Întrebarea pe care un decident serios ar pune-o înaintea oricărui afiș publicitar sună altfel: ce adaugă un al doilea statut juridic peste primul, ce specii și ce habitate vor fi mai bine protejate, cu ce costuri și pe seama cui. La întrebarea aceasta domnișoara ministru tace, pentru că răspunsul cere date, iar informațiile complete, edificatoare, lipsesc sau sunt dosite.
Și revin cu ale mele: România nu are un cadastru forestier încheiat, nu are un cadastru agricol complet, nu are o evidență la zi a stânelor și a amplasamentelor acestora. Un parc național se instituie prin limite, parcele, suprafețe și categorii de proprietate, așadar printr-o hartă exactă a ceea ce se protejează și a celui căruia îi aparține. Fără această hartă, zonarea strictă devine cartografie de birou, trasă cu rigla peste viața unor oameni pe care nimeni nu s-a obosit să-i numere.
Același spectacol, pe altă scenă
Am mai văzut piesa aceasta în august, când Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității 2026-2030 a fost împinsă înainte sub presiunea celor 972,4 milioane de euro din PNRR, iar domnișoara Diana Buzoianu anunța, cu satisfacția elevului care a predat lucrarea la timp, că „a livrat”. Strategia avea obiective onorabile, dar o fundamentare științifică subțire, croită mai degrabă după întrebările Bruxelles-ului decât după realitatea pădurilor românești, la care s-au adăugat nefericite paragrafe pastișate din regulamentele amazoniene.
Dosarul Făgăraș urmează aceeași dramaturgie de râs: un obiectiv respectabil în sine, o comunicare zgomotoasă, un calendar politic și o fundamentare teritorială amânată pentru o etapă ulterioară care, în administrația noastră, sosește rar sau deloc. Ministra livrează, așadar, cu o regularitate exemplară, însă cu mult zgomot anunțată. Livrează afișe, campanii și termene respectate, în vreme ce cunoașterea bazată pe narațiune științifică așteaptă, uitată, în vreun sertar ministerial.
Phronesis pentru uzul ministerelor
Etica Nicomahică ar merita, fără nicio exagerare, un loc în bibliografia minimă a oricărui ministru al Mediului. Conservarea naturii este domeniul particularului prin excelență: acest versant, această obște, această stână, acest fag. Un parc național în Munții Făgăraș poate fi o idee bună, excelentă, dacă ar respecta toate părțile implicate în mod echitabil. Ca să devină și o politică bună, MMAP are de refăcut drumul în ordinea lui firească, de la date la aviz, de la aviz la comunități și abia la urmă la conferința cu confetti și vuvuzele. Primul pas al acestui drum costă mai puțin decât orice campanie și se învață în primul an la Silvicultură: numele muntelui.
Lecții elementare pentru un parc național credibil
- Ministerul iese din campania de promovare până la emiterea avizului Academiei Române și își recapătă rolul de arbitru, nu de susținător al vreunei părți.
- Studiul de fundamentare se publică integral, cu limitele propuse, suprafețele pe categorii de proprietate și zonarea funcțională.
- Proprietățile, pășunile și stânele din perimetru se inventariază înaintea oricărei linii de protecție strictă trase pe hartă.
- Compensațiile restante din ariile protejate existente se plătesc la zi, iar pentru noile restricții se adoptă un mecanism legal predictibil.
- Se publică o analiză a valorii adăugate a statutului de parc național față de regimul Natura 2000 deja aplicabil masivului.
