Pădurea românească arde la treapta cea mai de jos a valorii

În septembrie 2026, treizeci de decidenți europeni au fost purtați prin pădurile din sudul Finlandei, la o Forest Academy gândită ca lecție practică despre felul în care se obține mai multă valoare din același lemn. Antti Asikainen, de la Institutul de Resurse Naturale al Finlandei, a formulat acolo o teză aparent modestă, cu urmări greu de supraestimat: valoarea suplimentară se naște din ceea ce faci cu biomasa pe care o recoltezi deja, iar volumul tăierilor poate rămâne neschimbat. Am citit relatarea cu sentimentul ciudat că textul vorbea, de fapt, despre România, despre o țară care discută de trei decenii cât lemn scoate din pădure și aproape deloc despre drumul pe care acel lemn îl parcurge după ce a ieșit din ea.

Aritmetica unui paradox

Cifrele publicate de Institutul Național de Statistică pentru anul 2025 arată o creștere de 7,5% a volumului de lemn recoltat față de anul precedent, cu foioasele la 60,3% din total și cu fagul, singur, la aproape o treime din lemnul rotund. Partea cu adevărat grăitoare a statisticii se află însă la destinație: 46,5% din volum a mers spre buștean, iar 40,7% a devenit lemn de foc. Dacă alăturăm acestor procente estimările Asociației Forestierilor din România, potrivit cărora din cele 18 până la 19 milioane de metri cubi comercializați anual doar în jur de 8 milioane intră efectiv în prelucrarea industrială, imaginea capătă contururi precise. Aproape jumătate din pădurea pe care o recoltăm sfârșește într-o sobă, iar peste 3,5 milioane de gospodării românești se încălzesc astăzi cu lemne.

Un metru cub de fag ars într-o seară de ianuarie oferă căldură câteva ore, după care istoria lui economică se încheie. Același metru cub, transformat în parchet, în scaune curbate, în grinzi de lemn lamelar, trece prin mâinile unui gater, ale unui uscător, ale unui proiectant, ale unui tâmplar, ale unui transportator și ale unui comerciant, plătește salarii într-un sat de munte și impozite la buget, iar carbonul din el rămâne închis în materie pentru câteva decenii. Diferența dintre cele două destinații ține mai puțin de silvicultură și mult mai mult de arhitectura economică a unei țări.

Heraclit și economia focului

Heraclit vedea lumea ca pe un foc veșnic viu, care se aprinde după măsură și se stinge după măsură. Cuvântul care contează în acest fragment, adesea trecut cu vederea, este măsura. Economia românească a lemnului arde fără măsură, consumând la prima treaptă o materie care ar putea urca încă patru sau cinci. Aristotel ar fi descris situația cu perechea sa celebră, potență și act: trunchiul de fag din parchet este o potențialitate, iar bogăția unei națiuni forestiere se citește în numărul de forme pe care această potențialitate apucă să le atingă înainte de a fi consumată.

Am început să gândesc problema în termenii unei lungimi a drumului lemnului, adică numărul de transformări și de meserii prin care trece un metru cub între cioată și clipa în care se stinge ca lemn. În Germania sau în Austria, acest drum trece prin rafinării de celuloză, fabrici de panouri, șantiere cu structuri din lemn masiv și abia la capăt, sub formă de reziduu, prin cazane de biomasă. La noi, drumul se scurtează brutal, iar statistica lemnului de foc măsoară, în fond, o formă de amnezie economică.

Constantin Noica ne-a lăsat o categorie care se potrivește tulburător de bine acestei situații, devenirea întru devenire, acea mișcare care se reia la nesfârșit fără să ajungă vreodată la ființă. Pădurea tăiată, arsă, regenerată și din nou tăiată pentru foc ilustrează un asemenea ciclu steril. Devenirea întru ființă ar însemna ca lemnul să se împlinească în obiecte, în case, în cunoaștere tehnică acumulată, adică în capital care rămâne după ce flacăra s-a stins.

Mobila, ultima treaptă care se clatină

Industria mobilei a fost multă vreme dovada că România știe să urce scara valorii. Aproximativ 86% din producție pleacă la export, în peste 120 de țări, iar sectorul forestier în ansamblul său contribuie cu circa 3,5% la produsul intern brut. Datele din primăvara lui 2026 spun însă o poveste neliniștitoare: în aprilie, prelucrarea primară a lemnului a crescut cu 5,3% față de aceeași lună a anului trecut, în timp ce fabricarea mobilei a scăzut cu 18,2%, iar primele patru luni au adus o contracție de peste 10% pentru mobilier.

Citite împreună, cele două cifre descriu o mișcare în sens invers față de cea pe care o recomanda Forest Academy. Creștem la treapta de jos și pierdem teren la cea de sus. Joseph Schumpeter numea distrugere creatoare procesul prin care vechile combinații productive dispar pentru a face loc unora noi. Riscul românesc are un nume mai sumbru, distrugere fără creație, situația în care fabrica de mobilă se închide, gaterul își mărește capacitatea, iar economia alunecă înapoi spre statutul de furnizor de materie primă semiprelucrată pentru industriile altora.

Lemnul în zid, carbonul în timp

Construcțiile pe structură de lemn oferă astăzi cel mai convingător argument pentru prelungirea drumului lemnului. Potrivit estimărilor ASFOR, fiecare metru cub de rășinoase pus în operă stochează în jur de o tonă de dioxid de carbon pe durata de viață a clădirii, iar România deschide anual circa 40.000 de șantiere rezidențiale. Propunerea ca cel puțin un sfert din valoarea fiecărei construcții publice noi să provină din lemn și din produse derivate merită o dezbatere serioasă, fiindcă ar crea exact cererea stabilă de care au nevoie investițiile în lemn lamelar și în panouri CLT.

Studiul pe care l-am publicat în acest an în revista Urbani izziv, dedicat estimării sechestrării carbonului de către speciile de arbori din București, mi-a arătat cât de lent și de inegal, de la o specie la alta, acumulează arborii carbon în lemnul viu. Decenii de creștere se pot pierde într-o singură iarnă de foc. O grindă de stejar sau de molid prelungește în schimb acest depozit pentru încă un secol, așa că între biodiversitate și industria lemnului se stabilește o legătură pe care politicile publice o ignoră aproape complet: cu cât valoarea extrasă dintr-un metru cub crește, cu atât scade presiunea economică de a tăia mai mult.

Volum sau valoare, o chestiune de ordine

ASFOR atrage atenția că România recoltează aproximativ 30% din creșterea anuală a pădurilor, estimată la circa 59 de milioane de metri cubi, față de 88% în Germania, 78% în Austria și 70% în Finlanda. Argumentul este folosit adesea pentru a cere o creștere a volumelor exploatate. Ca cercetător al biodiversității forestiere, înțeleg logica economică a comparației, însă cred că ordinea operațiilor contează enorm. Atâta vreme cât patru metri cubi din zece ajung în sobă, discuția despre volume suplimentare pornește de la etajul greșit al clădirii.

Prima etapă ar fi prelungirea lanțului pentru lemnul pe care îl scoatem deja din pădure, prin înlocuirea sobelor ineficiente, prin sprijin pentru treptele a doua și a treia ale prelucrării și prin construcții publice din lemn. Abia după aceea, cu o industrie capabilă să transforme fiecare metru cub în valoare maximă, discuția despre volume ar căpăta o bază onestă, iar pădurile cu valoare ridicată de conservare, inclusiv cele seculare, ar putea fi protejate fără ca protecția lor să fie percepută ca o pierdere economică.

O academie a pădurii românești

Finlandezii și-au dus decidenții în pădure. Exercițiul ar putea fi reluat la noi, cu un traseu care să lege făgetele din Bucovina și din Apuseni de fabricile de mobilă din Suceava, Bistrița sau Satu Mare, de un șantier cu structură de lemn și de un institut de cercetare. În Bucovina, acolo unde am învățat pădurea înainte de a o studia, satele care au păstrat meșteșugul lemnului trăiesc altfel decât cele care vând doar lemne de foc. Diferența se vede în case, în școli, în tinerii care rămân acasă, adică exact în acel capital uman pe care nicio statistică forestieră nu îl măsoară încă.

Bioeconomia europeană, așa cum o descrie noua strategie a Comisiei, promite înlocuirea treptată a materiilor prime fosile cu resurse biologice. România deține una dintre cele mai bogate păduri ale continentului și o tradiție a lemnului veche de secole. Ce îi lipsește este infrastructura de cunoaștere și voința politică de a transforma fiecare metru cub într-o poveste economică mai lungă decât o seară de iarnă.

Șase direcții pentru o economie a lemnului cu drum lung

1. Un program național de înlocuire a sobelor tradiționale pentru cele peste 3,5 milioane de gospodării care se încălzesc cu lemne, cu echipamente de randament ridicat, astfel încât același confort termic să consume mai puțin lemn, iar volumul eliberat să intre în prelucrare.
2. Un prag minim de lemn în construcțiile publice, însoțit de calculul obligatoriu al carbonului stocat în clădire, pentru a crea cererea stabilă de care au nevoie investițiile în lemn lamelar și CLT.
3. Un indicator nou în statistica oficială, valoarea adăugată pe metru cub recoltat, publicat anual de INS, care să măsoare lungimea drumului lemnului și să nu mai reducă politica forestieră la volume.
4. Finanțare dedicată treptelor superioare ale prelucrării (mobilă, panouri, lemn ingineresc), corelată cu strategia europeană de bioeconomie și cu fondurile pentru dezvoltare rurală.
5. Pregătirea proprietarilor de păduri pentru certificarea europeană a eliminărilor de carbon, ca sursă de venit care răsplătește lemnul lăsat să crească și pe cel transformat în produse cu viață lungă.
6. O rețea de cercetare care să lege institutele Academiei Române, universitățile silvice și industria lemnului, cu teme comune privind materialele noi, trasabilitatea și raportul dintre biodiversitate și valoarea economică a pădurii.