„Mulțimea nu însetează după adevăr. Ea cere iluzii”. Observația lui Gustave Le Bon pare scrisă pentru această nouă liturghie digitală a urii instantanee, unde fiecare scandal trebuie transformat rapid într-o spânzurătoare publică, iar fiecare nuanță devine suspectă. În România ultimilor ani, pădurea nu mai este administrată doar cu amenajamente silvice și cu legi, ci și cu algoritmi, furie virală și sentințe pronunțate la secțiunea de comentarii.
Așa s-a născut și marea epopee a „bonusului de 100.000 de euro”. Nu ca dezbatere serioasă despre contracte colective, legislație a muncii sau eventuale abuzuri administrative punctuale, ci ca obiect perfect pentru execuția simbolică a întregului sistem silvic. Diana Buzoianu și batalioanele ei digitale au rostogolit obsesiv această poveste până când ea a devenit, pentru publicul deja intoxicat emoțional, echivalentul unei revelații naționale: iată, în sfârșit, răul absolut are adresă, uniformă și leafă de silvicultor.
Doar că realitatea are uneori un umor devastator
Pentru că tocmai cazul transformat în icoană propagandistică demonstrează acum exact contrariul isteriei colective. Instanța a decis. Banii se recuperează. Justiția a funcționat. Fostul director al Direcției Silvice Arad este obligat să returneze suma încasată ilegal. Nu revoluția de pe Facebook a făcut ordine. Nu tribunalele digitale. Nu influencerii ecologiști de weekend. Ci exact mecanismele statului de drept pe care aceiași oameni le descriau zilnic ca fiind complet compromise.
Și aici apare adevărata problemă a acestei epoci isterizate: nu abuzul punctual, acolo unde el există, trebuie sancționat fără ezitare, ci transformarea fiecărei excepții într-o armă de demonizare colectivă. În câteva luni, o întreagă categorie profesională a fost târâtă prin noroi cu o voluptate aproape medievală. Zeci de mii de oameni care lucrează în sistemul silvic au devenit, peste noapte, caricaturi morale bune de huiduit online. Ingineri, pădurari, tehnicieni, oameni care au stat prin noroaie, doborâturi, incendii și controale de fond forestier au fost reduși la imaginea unui „băiat cu bonus”.
Este, de fapt, mecanismul clasic al populismului contemporan: simplifici până la mutilare, personalizezi răul, găsești o sumă suficient de mare încât să provoace furie biologică și apoi alimentezi mulțimea zilnic, până când indignarea devine drog politic.
Între timp, problemele reale ale pădurilor au rămas aproape intacte. Nimeni nu vorbește serios despre incoerența legislativă, despre presiunea economică asupra fondului forestier, despre haosul instituțional, despre incapacitatea ministerului de a construi politici stabile sau despre reforma improvizată cu securea și transmisă live pentru aplauze rapide. Toate acestea sunt prea complicate pentru rețelele sociale. Ele nu produc suficientă adrenalină.
În schimb, isteria produce trafic.
Produce like-uri. Produce eroi politici artificiali. Și mai produce ceva: o societate care începe să creadă că dreptatea nu mai trebuie demonstrată, ci doar viralizată.
