La Cheile Grădiștei, Ziua Forestierului a adunat o breaslă care a fost prea multă vreme judecată aproape exclusiv prin scandalurile pădurii, iar printre oameni veniți din toate colțurile țării, motoferăstraie, utilaje forestiere, tehnologii digitale și discuții despre viitorul lemnului românesc s-a putut vedea ceea ce statistica surprinde greu: o profesie care încă are memorie, orgoliu și, cel mai important, pricepere.
Cheile Grădiștei au ceva ce nicio sală de conferințe din București nu poate reproduce, fiindcă muntele rămâne aproape, pădurea se vede de jur împrejur, mirosul de rășină și lemn proaspăt se amestecă firesc printre oameni, iar discuția despre silvicultură și exploatare forestieră coboară pentru câteva zile din documente, strategii, regulamente și interminabilele dispute publice acolo unde îi este locul, printre cei care cunosc pădurea prin meserie și au învățat că între arborele aflat în picioare și lemnul ajuns într-o casă, într-o mobilă sau în soba unei familii românești se află un lanț întreg de muncă, pricepere, răspundere și risc.
Între 9 și 11 septembrie, aici s-au întâlnit operatori forestieri, producători de utilaje, cercetători, furnizori de tehnologie, reprezentanți ai administrației, studenți și oameni ai industriei lemnului, într-o ediție prin care ASFOR (președinte dr. ing. Dumitru Muscă) a extins sărbătoarea profesională într-o Săptămână a Forestierului, construită în jurul temei „Pădurea, resursă strategică”, o formulare care capătă greutate atunci când o așezăm lângă realitatea unei ramuri ce generează, potrivit raportului sectorial prezentat de organizație, aproximativ 61 de miliarde de lei, peste 12 miliarde de lei venituri fiscale și aproape 67.000 de locuri de muncă directe, multe dintre ele păstrate tocmai în comunitățile montane unde alternativele economice s-au împuținat dramatic.
Când meseria se vede în mâinile omului
Concursul Național al Fasonatorilor Mecanici a adus la Cheile Grădiștei concurenți din Maramureș, Suceava, Iași, Harghita și Buzău, iar probele de pregătire a ferăstrăului, tăiere combinată, tăiere de precizie și curățare a crăcilor au oferit una dintre acele demonstrații care spun despre o profesie mai mult decât pagini întregi de prezentare, fiindcă diferența dintre omul care mânuiește un motoferăstrău și profesionistul care îl stăpânește se măsoară în precizia gestului, în cunoașterea lemnului, în respectarea regulilor de securitate și în mișcări repetate până când forța devine control.
Pentru cine privește exploatarea forestieră prin fotografiile și filmările care circulă pe rețelele sociale, un asemenea concurs poate părea doar spectaculos, însă pentru cel care rămâne lângă oamenii aceștia suficient cât să le urmărească mâinile, concentrarea și felul în care își pregătesc fiecare mișcare apare o realitate despre care societatea românească vorbește surprinzător de puțin: pădurea are nevoie și de muncă fizică înalt calificată, iar tehnologia nu elimină meseria, după cum mecanizarea nu poate înlocui experiența celui care știe să citească arborele, terenul și riscul înainte de a porni utilajul.
După ani în care imaginea lucrătorului forestier a fost redusă adesea la silueta unui om cu motoferăstrăul lângă un arbore doborât, la Cheile Grădiștei se putea vedea tocmai ceea ce lipsește din această fotografie: competența.
Pădurea dintre drujbă și LiDAR
La mică distanță de competiția fasonatorilor, tehnologia forestieră arăta deja cât de mult s-a schimbat lumea acestei profesii, iar prezența IRUM, constructorul român de utilaje forestiere de la Reghin, împreună cu echipamentele și soluțiile prezentate de companii românești și internaționale, oferea imaginea unei activități în care mecanizarea modernă începe să fie legată tot mai strâns de protejarea solului, precizia intervențiilor și reducerea pierderilor.
Funicularul forestier prezentat de Wyssen, o tehnologie potrivită pentru scoaterea lemnului de pe versanți dificili cu o presiune mai redusă asupra terenului, amintea în același timp că modernizarea nu presupune întotdeauna inventarea unei tehnologii spectaculoase, fiindcă uneori înseamnă recuperarea și perfecționarea unor soluții pe care silvicultura montană le-a cunoscut de mult, dar pe care economia ultimelor decenii le-a abandonat în favoarea unor metode aparent mai ieftine.
Dincolo de mecanizare, dronele LiDAR, scanarea SLAM, identificarea RFID, măsurătorile tridimensionale, geolocalizarea și aplicațiile capabile să determine volume cu ajutorul telefonului mobil au mutat conversația într-o zonă pe care forestierul de acum câteva decenii cu greu și-ar fi putut-o imagina, iar proiectul european SINTETIC, dezvoltat cu participarea Universității Transilvania din Brașov, împreună cu aplicația Tree Scanner, arată că trasabilitatea lemnului poate avansa de la documentul administrativ către o identitate digitală a resursei, urmărită de la arbore și până în lanțul de valorificare.
În aceeași zi și aproape în același loc, omul care își demonstra măiestria cu motoferăstrăul și specialistul care măsura pădurea prin LiDAR vorbeau, folosind instrumente radical diferite, despre aceeași resursă și despre aceeași obligație profesională, iar tocmai această întâlnire dintre meseria veche și precizia tehnologică spune probabil cel mai bine încotro se îndreaptă forestierul secolului XXI.
Când o profesie tace, alții îi scriu povestea
Ciprian Dumitru Muscă a formulat la Cheile Grădiștei una dintre ideile care merită păstrate după stingerea microfoanelor și plecarea utilajelor: „O meserie care nu se adună niciodată să se privească în oglindă ajunge să fie definită de alții.”
Forestierii români cunosc foarte bine sensul acestei fraze, fiindcă după aproape două decenii în care pădurea a devenit una dintre temele cele mai conflictuale ale spațiului public, cu tăieri ilegale reale, greșeli administrative, scandaluri politice, cifre folosite după interes și o cantitate enormă de emoție publică, profesia a ajuns deseori judecată înainte de a fi ascultată, iar imaginea unei întregi bresle a fost comprimată până când între inginerul silvic, exploatator, pădurar, proprietar, transportator, industriaș și infractor diferențele au devenit aproape invizibile pentru o parte a publicului.
Breasla poartă și ea o parte din răspunderea acestei rupturi, fiindcă a comunicat prea puțin, uneori excesiv de tehnic și aproape întotdeauna defensiv, lăsând altora privilegiul de a povesti pădurea unei societăți care o iubește sincer, dar care cunoaște prea puțin mecanismele prin care aceasta este administrată, regenerată, îngrijită, exploatată și transformată într-o resursă economică.
La Cheile Grădiștei s-a putut observa însă un alt tip de discurs, în care oamenii pădurii au început să vorbească despre ei prin competență, tehnologie, economie, reguli, construcții din lemn, cercetare și viitorul comunităților montane, iar această ieșire din defensivă ar putea valora pentru profesie mai mult decât încă o campanie construită pentru a convinge publicul că forestierii sunt, în majoritatea lor, oameni cinstiți.
Lemnul, resursa pe care România încă nu știe unde să o așeze
În jur de 3,5 milioane de gospodării românești se încălzesc cu lemn, materia lemnoasă intră în construcții, mobilier, hârtie, ambalaje și într-o industrie care păstrează zeci de mii de locuri de muncă, iar ASFOR a folosit întâlnirea pentru a cere recunoașterea oficială a lemnului drept resursă strategică și integrarea lui în politicile naționale privind energia, locuirea, industria și clima.
Propunerea merită judecată dincolo de interesul legitim al organizației profesionale care o formulează, fiindcă România deține pădure, lemn, școli silvice, facultăți, cercetare, operatori forestieri, constructori de utilaje și o industrie de prelucrare capabilă încă să păstreze competență și locuri de muncă în interiorul țării, în timp ce Europa caută materiale regenerabile, încearcă să reducă amprenta de carbon a construcțiilor și redescoperă valoarea economică a resurselor aflate aproape de locul în care sunt consumate.
Contradicția românească apare atunci când această resursă este privită aproape exclusiv prin cantitatea recoltată, deși miza economică reală începe după recoltare, acolo unde un metru cub de lemn poate părăsi economia la o valoare redusă sau poate acumula, prin uscare, prelucrare, proiectare, construcție, mobilier, design și tehnologie, o valoare de câteva ori mai mare, păstrând în România venituri, competențe și fiscalitate.
Ziua Forestierului capătă astfel un sens care depășește reuniunea unei bresle, fiindcă discuția despre viitorul pădurii românești ajunge inevitabil la întrebarea privind locul pe care lemnul îl va ocupa în economia României și la felul în care vom împăca funcția economică a pădurii cu biodiversitatea, protecția solului, apa, stocarea carbonului și toate celelalte servicii pe care arborele le produce înainte ca vreun metru cub să intre în circuitul economic.
Ce rămâne după ce utilajele pleacă
Când întâlnirea se termină, standurile sunt strânse, motoferăstraiele tac, iar camioanele coboară din nou spre drumurile naționale, Cheile Grădiștei redevin ceea ce au fost înainte de sosirea forestierilor, un loc în care pădurea pare să își vadă singură de rosturile ei, cu arborii crescând într-un timp mult mai lent decât acela în care noi adoptăm legi, schimbăm miniștri și inventăm strategii.
Această aparență spune însă numai jumătate din poveste, fiindcă pădurea administrată presupune o cantitate uriașă de cunoaștere și muncă, de la omul care intră cu motoferăstrăul în parchet până la inginerul care proiectează utilajul, cercetătorul care măsoară arboretul, pădurarul care îl urmărește ani la rând, proprietarul care așteaptă decenii pentru maturitatea investiției sale, muncitorul care transformă lemnul și tânărul care încă alege o școală silvică într-o perioadă în care meseriile grele pierd oameni înainte de a pierde utilitate.
Tocmai de aceea, imaginea cea mai puternică rămasă de la Cheile Grădiștei nu vine dintr-un discurs și nici dintr-o demonstrație tehnologică luată separat, ci din faptul că, pentru câteva zile, oameni foarte diferiți ai aceleiași lumi profesionale au stat din nou împreună, s-au măsurat prin meserie, au discutat despre ceea ce nu funcționează, au arătat ceea ce știu să facă și au lăsat să se vadă o breaslă mult mai complexă decât fotografia simplificată prin care societatea românească s-a obișnuit să privească sectorul forestier.
Poate tocmai acesta rămâne sensul cel mai frumos al Zilei Forestierului de la Cheile Grădiștei, acela că pădurea a oferit din nou locul în care oamenii ei s-au putut recunoaște unii pe ceilalți, iar România a avut, măcar pentru câteva zile, ocazia să îi privească prin meseria lor.
CONCLUZIE | După Cheile Grădiștei
Întâlnirea dintre meserie, cercetare, industrie și tehnologie își va demonstra valoarea în măsura în care va continua în pădurile și întreprinderile României, prin pregătirea unei noi generații de profesioniști, mecanizare adaptată terenului și protecției solului, digitalizare care produce trasabilitate verificabilă, cercetare conectată la practica forestieră și o industrie capabilă să transforme mai mult din lemnul românesc în produse cu valoare ridicată, păstrând în același timp echilibrul dintre funcția economică a pădurii și patrimoniul natural pe care aceasta îl susține.
