După 1990, România a trecut prin una dintre cele mai ample restituiri de fond forestier din Europa. Astăzi, puțin mai mult de jumătate din pădurile țării (aproximativ 53%) se află în proprietate privată – persoane fizice, obști, composesorate, unități administrativ-teritoriale.
Această transformare structurală a produs un efect paradoxal: pădurea a devenit activ economic individual, dar a rămas ecosistem de interes public.
Tensiunea dintre aceste două roluri stă la baza majorității problemelor actuale.
Proprietari mici, presiune mare
Majoritatea proprietarilor privați de pădure dețin suprafețe reduse, adesea sub 10 hectare. Pentru aceștia:
- pădurea este o rezervă de capital, nu un activ gestionat pe termen lung;
- costurile de administrare silvică sunt ridicate;
- veniturile alternative sunt limitate.
În acest context, exploatarea lemnului devine:
- cea mai rapidă sursă de lichiditate,
- singura opțiune economică viabilă,
- un răspuns direct la presiunea pieței.
Nu ilegalitatea este impulsul principal, ci necesitatea economică.
Piața lemnului: stimulentul invizibil al supraexploatării
Prețurile ridicate la materialul lemnos, cererea constantă și competiția între procesatori creează un mediu de piață care favorizează extracția, nu conservarea.
În cazul pădurilor private:
- volumul contează mai mult decât calitatea gestionării;
- rotația rapidă este preferată regenerării lente;
- amenajamentele silvice sunt adesea percepute ca obstacol, nu ca instrument de protecție.
Astfel, chiar și exploatările perfect legale pot deveni ecologic distructive.
Administrarea pădurilor private: delegare, nu control
O mare parte a pădurilor private este administrată prin structuri silvice contractate, inclusiv prin ocoale aflate sub coordonarea Romsilva.
Această situație generează un conflict structural:
- statul controlează tehnic exploatarea,
- proprietarul urmărește maximizarea venitului,
- responsabilitatea ecologică este difuză.
În practică, sistemul funcționează corect procedural, dar fără un mecanism real de echilibrare a intereselor.
Romsilva: administrator, operator economic sau autoritate morală?
Romsilva se află într-o poziție unică și problematică:
- administrează păduri publice,
- gestionează contracte pentru păduri private,
- este actor economic major pe piața lemnului,
- implementează politici publice de conservare.
Această suprapunere de roluri face ca orice discuție despre reformă să fie inevitabilă.
Problema nu este eficiența Romsilva, ci ambiguitatea misiunii sale.
De ce Reforma Romsilva este inevitabilă
Reforma Romsilva nu ar trebui să fie o temă ideologică, ci una funcțională. Fără o clarificare a rolurilor, sistemul forestier rămâne blocat într-un model contradictoriu.
Direcții inevitabile de reformă:
- separarea clară între administrare și exploatare comercială;
- diferențierea regimului de gestionare pentru păduri publice și private;
- introducerea unor mecanisme economice de conservare pentru proprietarii mici;
- recompensarea funcțiilor ecosistemice, nu doar a volumului exploatat.
Fără aceste schimbări, presiunea asupra pădurilor private va continua să crească.
Ce arată sateliții: presiune concentrată, nu haos
Imaginile satelitare indică faptul că presiunea este:
- mai intensă în pădurile private fragmentate;
- concentrată în zone accesibile;
- corelată cu cicluri economice, nu cu lipsa totală de control.
Aceasta confirmă că problema este sistemică, nu accidentală.
Așadar,
Pădurile private ale României nu reprezintă o mare problemă dacă managementul ar fi cel indicat de normalitate. Din păcate, acestea reprezintă însă barometrul unui sistem forestier care nu a reușit să alinieze interesul economic individual cu interesul ecologic colectiv.
Iar fără:
- instrumente economice pentru conservare,
- o reformă coerentă a Romsilva,
- politici diferențiate pentru proprietatea privată,
- și, așa cum o repet de peste 7 ani, lipsa unui cadastru forestier,
tăierile excesive vor continua să fie perfect legale, dar profund nesustenabile.
Viitorul pădurilor României nu depinde doar de controale sau tehnologii (aka – SUMAL), ci de curajul unei reforme structurale.
