România se află, din nou, în fața unei decizii care spune mai mult despre capacitatea statului de a guverna decât despre protecția mediului. Angajamentul asumat la nivel european: ca 10% din teritoriu să fie desemnat zonă de strictă protecție – a declanșat un val de tensiuni între autorități, comunități locale și organizații de mediu.
În spațiul public, subiectul a fost redus rapid la o confruntare simplistă: „ecologiști versus oameni”. În realitate, conflictul nu este între natură și comunități, ci între promisiuni politice și lipsa unor mecanisme funcționale.
Ce a promis România și ce a făcut
Ținta de 10% zone de strictă protecție nu este o inițiativă izolată. Aceasta provine din Strategia Uniunii Europene pentru Biodiversitate 2030, document acceptat de toate statele membre, inclusiv România.
Astăzi, aproximativ 24% din suprafața României este declarată arie naturală protejată. Fabulos de frumos dacă ar fi și adevărat! Doar că problema este că, în marea majoritate a cazurilor, vorbim de protecție formală, nu de una efectivă. Zonele de strictă protecție, acolo unde intervențiile umane sunt limitate sever, acoperă doar circa 0,6% din teritoriu.
Cu alte cuvinte, România nu duce lipsă de arii protejate, ci de protecție reală.
Ordinul care a mutat problema din birourile statului în curțile primăriilor
În acest context, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor a încercat să accelereze procesul de desemnare a zonelor strict protejate. Ne forjează UE! Schimbarea de direcție anunțată zilele de final de ianuarie 2026 de domnișoara ministru Diana Buzoianu a pus însă o condiție nouă: acordul consiliilor locale, al consiliilor județene și, implicit, al proprietarilor de terenuri.
Intenția autorității, creșterea acceptării sociale, este legitimă. Efectul, însă, este profund problematic. Transformarea consultării publice într-un drept de veto face practic imposibilă desemnarea unor arii protejate coerente.
Ariile naturale nu pot funcționa ca „insule” separate de zone exploatate intensiv. Fragmentarea duce la pierderea valorii ecologice, indiferent de statutul juridic.
Miezul problemei: protecție fără compensații
Reacția negativă a comunităților locale nu este surprinzătoare. În România, aria protejată a fost asociată, timp de ani de zile, cu restricții fără beneficii.
Legea este clară: pentru terenurile private sau concesionate aflate în arii protejate, proprietarii trebuie să primească compensații pentru pierderile economice. Metodologia de calcul trebuia stabilită încă din 2011. Nu s-a întâmplat niciodată. Și nici nu se va întâmpla ceva bine prea curând. Mai degrabă niciodată, dacă este să judecăm după ”experiența Buzoianu”.
Astfel, pentru un fermier sau un proprietar de fond forestier, aria protejată a devenit sinonimă cu:
- venituri mai mici,
- reguli suplimentare,
- birocrație,
- lipsa oricărei forme de despăgubire.
În aceste condiții, opoziția nu este ideologică, ci economică.
Cum fac alții: exemple relevante pentru România
Situația României nu este unică, dar modul de abordare este.
În Polonia, Cehia sau Slovacia, statul desemnează ariile protejate și plătește compensații directe proprietarilor afectați. Consultarea publică există, dar nu blochează decizia. Recompensele sunt pe măsură, nu praf în ochi. Toată lumea este mulțumită.
În Germania și Austria, protecția naturii este tratată ca serviciu public. Proprietarii devin parteneri contractuali ai statului, nu adversari. La fel, despăgubirile sunt generoase, proprietarii satisfăcuți.
În țările nordice, precum Suedia, protecția biodiversității este finanțată constant din bugete publice, fără a fi pusă pe seama comunităților locale.
Inclusiv în afara Europei, în Canada sau Statele Unite ale Americii, zonele strict protejate sunt fie pe terenuri publice, fie rezultatul unor exproprieri sau plăți corecte pentru non-intervenție.
Concluzia este simplă: nicăieri protecția nu este gratuită.
De ce ecologiștii nu sunt adevărata problemă
În discursul public, vina este adesea pusă pe „presiunea ONG-urilor”. În realitate, aceste organizații există și sunt active în toate statele menționate mai sus. Diferența este că, acolo, statul își asumă costurile.
În România, populismul a fost mai ieftin decât plata compensațiilor. Statul a preferat să promită protecție, fără să aloce resursele necesare, iar când conflictul a devenit vizibil, a făcut un pas înapoi.
Ce ar fi realist de făcut
Pe termen scurt, pentru a nu pierde obiectivele asumate prin PNRR, soluția cea mai pragmatică este desemnarea zonelor strict protejate pe terenuri publice – păduri de stat și parcuri naționale – completată, acolo unde este necesar, de exproprieri punctuale, la prețuri corecte. Eu am publicat despre calcule, metodologie și soluții, în două cărți științifice: una la Editura Academiei Române și una la editura Cambridge (asta se găsește la vânzare, ce-i drept la un preț deloc modic, pe Amazon).
Așadar, pe termen mediu, este inevitabilă finalizarea metodologiei de compensații și introducerea unor plăți anuale predictibile pentru proprietarii afectați.
Pe termen lung, România are nevoie de un mecanism european de compensare a biodiversității, care să recunoască faptul că statele cu resurse naturale excepționale suportă costuri disproporționate pentru protejarea unui patrimoniu comun.
Așadar,
Ariile strict protejate nu sunt o problemă de mediu, ci un test de capacitate administrativă, iar MMAP nu trebuie să aleagă între oameni și natură. Trebuie să aleagă între:
- protecție făcută pe hârtie, fără bani, și o comunicăm trompetistic și/sau
- politici publice asumate, finanțate și explicate corect.
Altfel, atât timp cât protecția naturii este construită pe restricții fără compensații, conflictul va continua. Nu din lipsă de educație ecologică, ci dintr-un motiv mult mai simplu: nimeni nu poate fi obligat să plătească singur pentru un bun public.
