Nihil Sine Silva
O legendă din tărâmul copacilor uitați
Se spune că demult, înainte ca omul să-și fi făcut case de piatră și orașe de fum, pădurile vorbeau. Nu cu cuvinte, ci cu foșnetul frunzelor, cu mirosul rășinii și cu umbrele care dansau în lumina lunii. În mijlocul celei mai bătrâne păduri din lume trăia Silva, o ființă născută din scoarța stejarilor și din roua dimineților.
Silva nu era zeiță, dar nici om. Era ceea ce pădurea chema atunci când era rănită. Copacii o hrăneau cu seva lor, animalele o apărău, iar vântul îi purta pașii unde era nevoie de ea. Pe frunte purta o coroană de crengi vii, care înverzeau chiar și iarna.
Oamenii au uitat, însă. Au uitat că nu pot avea foc fără lemn, case fără grinzi, respirație fără frunză. Au tăiat fără să planteze, au ars fără să ceară voie. Și cu fiecare copac căzut, Silva slăbea. Pielea i se usca, pașii îi deveneau grei, iar cântecul ei – odată auzit de păsări și ploaie – ajunsese doar un ecou.
Atunci, a venit Blestemul Primăverii: un an întreg în care pământul nu a mai dat rod. Nicio floare, niciun bob de grău, nicio rază care să încălzească. Oamenii au înțeles, târziu, că fără Silva, fără pădure, nu aveau nimic.
Un copil, singurul născut în acel an sec, a fost dus la marginea ultimei păduri rămase. Acolo, printre trunchiuri goale și cioturi, a găsit-o pe Silva – aproape piatră, aproape uitare. Copilul a plâns, iar lacrimile lui au căzut pe pământ crăpat.
Din ele a crescut o mlădiță. Prima, după foarte mult timp.
Silva a deschis ochii. Nu a zâmbit, dar a respirat. Iar pădurea a oftat, ca după un somn lung.
De atunci, oamenii au scris în inimile copiilor lor o singură lege: Nihil Sine Silva.
Și o repetau ca pe o rugăciune, la începutul fiecărei primăveri.
