Lup Toplița

Speciile de importanţă vânătorească aflate în libertate pe teritoriul României sunt cuprinse din punct de vedere sistematic în încrengătura Vertebrata, supraclasa Tetrapoda şi aparţin a două unităţi de bază ale acestei supraclase : clasa Aves (păsări) şi clasa Mammalia (mamifere).
Caracteristicile particulare ale populaţiilor speciilor de vânat care se dezvoltă în cuprinsul arcului carpatic le conferă o valoare cinegetică de excepţie, a cărei recunoaştere europeană este deja consacrată.

Ecosistemele în cuprinsul cărora evoluează populaţiile speciilor de interes cinegetic din Carpaţi, mai puţin influenţate de activităţile antropice specifice, reprezintă un cadru corespunzător cu influenţă deosebită asupra posibilităţii punerii în valoare a acestor populaţii prin vânătoare.

Dintre mamiferele care constituie obiectul vânătorii, sub aspect economic, cea mai mare importanţă o prezintă speciile de ungulate, specii asupra cărora acţiunile de cultură cinegetică se pot aplica cu efecte deosebite.

Speciile de ungulate care se regăsesc în fauna sălbatică a României sunt cuprinse în trei familii aparţinând ordinului Artiodactyla : familia Suidae, familia Cervidae şi familia Bovidae. Fără a subaprecia valoarea economică a speciilor de răpitoare cuprinse în Supraordinul Carnivora, considerăm că gestiunea lor trebuie orientată, în primul rând, în sensul menţinerii unui echilibru ecologic natural precum şi a conservării unor valori faunistice deosebite pe care multe dintre acestea le reprezintă.

Speciile de rozătoare cuprinse în supraordinul Rodentia prezintă de asemenea o importanţă deosebită, managementul lor fiind mai uşor de aplicat datorită potenţialului de înmulţire relativ superior.

Receptorii senzoriali ai animalelor sălbatice sunt extrem de fini.
Prin acuitatea simţurilor indivizii îşi asigură atât supravieţuirea cât şi dezvoltarea vieţii sociale în interiorul populaţiilor.

Văzul este asigurat de cei doi ochi cu structură adaptată captării fluxului luminos din mediul ambiant. Dispunerea ochilor este diferită la păsările de pradă faţă de celelalte. La sitar, gâscă, raţă, fazan, cocoş de munte, potârniche ochii sunt dispuşi lateral realizând un câmp vizual superangular care le permite observarea pericolului din proximitate. La păsările de pradă ochii sunt dispuşi frontal asigurând posibilitatea focalizării imaginii în zona explorată. Acuitatea vederii la păsări este foarte mare permiţând observarea prăzii sau observarea pericolului de la distanţe foarte mari. Mobilitatea ochiului în orbită este redusă, fiind suplinită de mobilitatea superioară a gâtului. Vederea „înainte” este binoculară, păsările sesizând bine distanţele, iar vederea „laterală” este monoculară fiind surprinsă cu prioritate mişcarea. Mamiferele au văzul relativ mai slab decât cel al păsărilor, adaptat modului de viaţă. Erbivorele au, în general, ochii dispuşi lateral, realizând un câmp vizual larg care le permite observarea pericolelor (cerb, căprior, capră neagră, muflon, iepure). Mamiferele care îşi desfăşoară activitatea pe lumină slabă (activitate nocturnă, crepusculară, aurorală), cum ar fi mistreţul, ursul, viezurele au văzul relativ mai slab dezvoltat. În schimb, felinele (râsul, pisica sălbatică) au ochii adaptaţi la diverse condiţii de lumină, putând regla mărimea fluxului luminos ce ajunge la nivelul retinei prin micşorarea sau mărirea pupilei.

Auzul este asigurat de senzorii dispuşi în urechea internă. Undele acustice sunt captate de urechea externă şi conduse prin cea medie către urechea internă. Mamiferele care îşi desfăşoară activitatea în spaţii deschise au auzul foarte fin. Cervidele, bovidele au posibilitatea orientării separate a pavilionului urechii pentru captarea direcţională a zgomotelor. La păsări auzul este relativ mai slab decât la mamifere.

Mirosul este foarte bine dezvoltat la mamifere, contribuind la depistarea resurselor de hrană, la căutarea partenerilor, la identificarea pericolelor sau la căutarea prăzii. Celulele olfactive sunt situate la nivelul mucoasei nazale. Canidele şi ursidele care se hrănesc atât cu pradă vânată cât şi cu cadavre au simţul mirosului deosebit de dezvoltat. În schimb, felidele care vânează preponderent la pândă şi nu se hrănesc cu cadavre au mirosul mai slab dezvoltat având în schimb văzul şi auzul extrem de fin. De asemenea, mistreţul are un miros foarte fin care compensează vederea mai slabă, putând depista hrana sub litieră sau chiar în sol.

La păsări mirosul este mai slab dezvoltat, receptorii olfactivi fiind poziţionaţi pe ultimul dintre cornetele nazale.

Gustul este asigurat de receptori gustativi. La păsări aceştia sunt dispuşi în zona terminală a limbii, pe marginea limbii şi pe cerul gurii. La mamifere receptorii gustativi sunt situaţi pe limbă şi pe cerul gurii. Simţul gustului serveşte preponderent la selectarea hranei. La masculii mamiferelor serveşte şi la identificarea feromonilor secretaţi în urină în perioada de estru a femelelor.

Pipăitul este realizat de organele tactile situate în regiunea buzelor sau a orificiilor nazale servind la selectarea hranei. La unele specii precum iepurele, râsul sau pisica sălbatică, sunt prezente fire de păr lungi-mustăţi-care permit sesizarea direcţiei curenţilor atmosferici.

Citeşte şi Speciile de interes vânătoresc din România.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here