În ultimele decenii, China a decis să lupte frontal cu două mari crize: degradarea terenurilor și schimbările climatice. Rețeta aleasă a fost una spectaculoasă:
să planteze copaci, foarte mulți copaci, și să refacă pajiști întregi, de la nordul arid până pe Platoul Tibetan.
Rezultatul? O “reînverzire” la scară continentală, care a schimbat nu doar peisajul, ci și felul în care se mișcă apa în interiorul țării.
Un studiu publicat în revista Earth’s Future arată că, între 2001 și 2020, modificările de acoperire vegetală au redus cantitatea de apă dulce disponibilă pentru oameni și ecosisteme în estul musonic și în nord-vestul arid al Chinei – regiuni ce însumează aproximativ 74% din suprafața țării. În același timp, disponibilitatea apei a crescut pe Platoul Tibetan, care acoperă restul teritoriului.(Live Science)
Cu alte cuvinte: arborii au mutat apa.
Cum pot copacii să mute apa? Evapotranspirația, un cuvânt greu și un proces cheie
În centrul acestei povești stă un termen mai tehnic: evapotranspirația.
Acesta combină două procese în timpul schimbului de gaze:
- evaporarea apei de pe sol și din suprafețele de apă;
- transpirația – apa absorbită de plante prin rădăcini și „expirată” prin frunze.
Atunci când plantezi păduri și refaci pajiști pe suprafețe imense, crești enorm evapotranspirația. Copacii au rădăcini mai adânci, ajung la apă chiar și în perioade de secetă și o trimit în atmosferă.
Atmosfera devine astfel un “rezervor” mult mai activ. Apa urcă, se transformă în vapori, este purtată de vânturi până la mii de kilometri distanță și cade în altă parte sub formă de precipitații. Studiul citat arată că apa evaporată într-o regiune poate ajunge prin ploi foarte departe – până la 7.000 de kilometri distanță.(Live Science)
Concluzia oamenilor de știință chinezi este surprinzătoare și contraintuitivă:
- ciclul apei devine mai activ (mai multă apă circulă între sol și atmosferă),
- dar unele regiuni pierd apă la nivel local, pentru că se evaporă mai mult decât revine prin precipitații.
Programele uriașe din spatele „reînverzirii” Chinei
China nu a plantat câteva perdele forestiere, ci a construit, la propriu, proiecte continentale de împădurire.
Marele Zid Verde al Chinei
În nordul arid și semi-arid, țara a început încă din 1978 un program cunoscut drept Marele Zid Verde – o centură de păduri menită să oprească expansiunea deșerturilor. Acest proiect a contribuit la creșterea suprafeței împădurite a Chinei de la aproximativ 10% în 1949 la peste 25% astăzi.
Grain for Green și Programul de Protecție a Pădurilor Naturale
Din 1999, alte două programe majore au accelerat schimbarea:
- Grain for Green – prin care fermierii sunt stimulați să transforme terenurile agricole în păduri sau pajiști;
- Programul de Protecție a Pădurilor Naturale – care interzice exploatarea forestieră în pădurile primare și încurajează împădurirea.
Împreună, aceste inițiative de restaurare a ecosistemelor reprezintă aproximativ 25% din creșterea netă globală a suprafeței foliare în perioada 2000–2017 – un sfert din “înverzirea” planetei a venit, practic, din China.
Când binele are costuri ascunse: mai puțină apă acolo unde trăiesc mai mulți oameni
Studiul arată însă că această reușită verde vine cu un preț hidrologic:
- în estul musonic și în nord-vestul arid, evapotranspirația a crescut, dar precipitațiile nu au compensat pierderea;
- aceste regiuni găzduiesc aproape jumătate din populația Chinei și cea mai mare parte a terenurilor agricole, însă dețin doar aproximativ 20% din resursele de apă ale țării.
Cu alte cuvinte, tocmai zonele în care oamenii și agricultura au cea mai mare nevoie de apă riscă să aibă mai puțină, în timp ce Platoul Tibetan, o zonă mai puțin dens populată, vede o creștere a disponibilității apei.
Autorii studiului avertizează: dacă politicile de împădurire și restaurare nu țin cont de redistribuirea apei, măsurile de gestionare a resurselor hidrice – baraje, canale, transferuri de apă între bazine – pot fi pur și simplu insuficiente sau chiar contraproductive.
Ce învățăm noi, în România, din acest mega-experiment verde al Chinei?
Pentru cititorii SilvaNews, lecția este direct legată de felul în care privim împădurirea, perdelele forestiere, reconstrucția ecologică și politicile de “climă”:
- Împădurirea nu este doar despre carbon.
Copacii stochează CO₂, dar în același timp modifică ciclul apei. Orice program serios de reîmpădurire ar trebui să includă și o analiză a impactului asupra resurselor de apă, la nivel de bazin hidrografic. - Local nu înseamnă doar local.
Apa evaporată dintr-o pădure poate să cadă ca ploaie la sute sau mii de kilometri distanță. Asta înseamnă că deciziile luate într-o regiune pot afecta precipitațiile în alta – într-o lume conectată prin atmosferă. - „Mai mult verde” trebuie gândit împreună cu „unde și cum verde”.
Amplasarea pădurilor, tipurile de specii, raportul dintre pădure și pajiști, perdelele forestiere – toate contează. În zone deja deficitare în apă, anumite combinații de împădurire pot accentua lipsa de apă, dacă nu sunt atent calibrate. - Educația verde și silvică devine obligatorie, nu opțională.
Pentru a înțelege și a explica publicului astfel de efecte indirecte – cum e cazul Chinei – avem nevoie de educație forestieră solidă, integrată în școli, universități și mass-media de specialitate.
Pădurea este și apă, nu doar lemn și carbon
China ne arată că un mare succes verde poate să vină la pachet cu efecte hidrologice neașteptate.
Când spui „China a plantat atât de mulți copaci”, spui, de fapt, și că:
- a schimbat câtă apă rămâne în sol,
- a modificat unde plouă și cât,
- a scris o nouă poveste despre relația dintre pădure, climă și resursele de apă.
Pentru România – o țară care încă își caută echilibrul între protecția pădurilor, exploatare, reîmpădurire și adaptare la schimbările climatice – cazul Chinei este un avertisment și o sursă de inspirație în același timp.
