Timp de aproape două secole, cultura europeană a privit natura și activitatea umană ca două realități aflate într-o opoziție aproape ireconciliabilă. Cu cât omul intervenea mai mult asupra peisajului, cu atât biodiversitatea părea condamnată să se retragă.
Din această perspectivă s-au născut multe dintre politicile moderne de conservare, construite pe ideea că protejarea naturii presupune, înainte de toate, limitarea intervenției umane. Numai că știința ultimelor decenii a început să nuanțeze această imagine și să demonstreze că numeroase ecosisteme europene nu au supraviețuit în pofida activităților tradiționale, ci tocmai datorită lor.
Pajiștile cu înaltă valoare naturală, fânețele tradiționale, pășunatul extensiv, livezile vechi, sistemele agroforestiere și numeroase amenajări piscicole reprezintă astăzi exemple clasice ale unei relații în care activitatea economică nu a distrus biodiversitatea, ci a creat condițiile necesare pentru dezvoltarea și menținerea acesteia.
Tocmai de aceea, documentele recente ale Comisiei Europene dedicate acvaculturii și relației dintre aceasta și rețeaua Natura 2000 tratează heleșteiele, iazurile și alte zone umede antropice drept furnizori de servicii ecosistemice, capabili să susțină populații importante de păsări acvatice, amfibieni, nevertebrate și plante specifice zonelor umede, contribuind, în același timp, la retenția apei, la reducerea încărcării cu nutrienți și la funcționarea unor peisaje ecologice complexe.
România și paradoxul unei memorii administrative foarte scurte
Țara noastră cunoaște această realitate de aproape două decenii.
În perioada aderării la Uniunea Europeană, odată cu desemnarea siturilor Natura 2000, numeroase amenajări piscicole au fost incluse în rețeaua europeană de arii protejate, deși nu reprezentau habitate naturale în accepțiunea clasică a termenului. Decizia nu a fost rezultatul unei concesii administrative și nici al unei interpretări generoase a legislației europene. Aceasta pornea de la o constatare simplă: activitatea piscicolă desfășurată, în unele cazuri, de sute de ani transformase aceste amenajări într-un suport esențial pentru conservarea unor populații importante de păsări sălbatice și pentru funcționarea unor ecosisteme umede devenite indispensabile biodiversității.
Statul român a recunoscut atunci, implicit, că anumite activități economice pot produce un beneficiu public de interes european. Fermierilor piscicoli li s-au promis compensații pentru restricțiile generate de includerea acestor suprafețe în rețeaua Natura 2000, iar mesajul transmis era limpede: biodiversitatea și activitatea economică puteau conviețui atunci când administrarea era realizată responsabil.
Promisiunile au rămas însă, în mare parte, fără acoperire. Agricultura și sectorul forestier au beneficiat, în timp, de mecanisme de compensare și de sprijin financiar, în timp ce numeroase exploatații piscicole au fost lăsate să suporte singure costurile unei politici publice construite în numele interesului general.
Rezultatul poate fi observat astăzi în multe regiuni ale țării, unde heleșteiele abandonate și amenajările piscicole dezafectate nu au produs o explozie a biodiversității, ci, dimpotrivă, dispariția unor habitate pe care chiar statul român le recunoscuse anterior drept valoroase pentru conservarea naturii.
Strategia vorbește despre biodiversitate, dar uită unul dintre mecanismele prin care aceasta este produsă
Citind Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității 2026–2030, surprinde absența aproape totală a acestei perspective. Documentul dezvoltă, pe bună dreptate, teme legate de habitate naturale, specii protejate, restaurare ecologică și arii protejate, însă evită aproape complet să recunoască rolul pe care anumite ecosisteme antropice îl joacă în conservarea biodiversității.
Heleșteiele, iazurile piscicole și alte zone umede create și întreținute prin activitate umană apar marginal sau lipsesc cu desăvârșire din logica documentului, deși literatura științifică și orientările europene recente le tratează drept componente importante ale infrastructurii verzi și ale rețelelor ecologice funcționale.
O asemenea omisiune nu poate fi redusă la o simplă problemă de redactare. Ea reflectă o diferență de viziune. Strategia continuă să privească biodiversitatea aproape exclusiv prin prisma naturii aflate în afara intervenției umane, în timp ce cercetarea contemporană descrie tot mai convingător situații în care omul și-a asumat, voluntar sau involuntar, rolul de constructor al unor ecosisteme cu valoare ecologică ridicată.
Această schimbare de perspectivă are consecințe practice majore.
Dacă accepți că un heleșteu administrat extensiv produce servicii ecosistemice, atunci el nu mai poate fi tratat exclusiv ca o exploatare economică.
Devine parte a infrastructurii ecologice a unui teritoriu și trebuie integrat în politicile publice dedicate biodiversității. Dacă, dimpotrivă, ignori această funcție, riști să încurajezi abandonarea unor activități care, paradoxal, întrețineau biodiversitatea pe care Strategia declară că dorește să o protejeze.
Conservarea biodiversității nu înseamnă suspendarea activității umane
Una dintre cele mai persistente confuzii ale administrației europene și naționale constă în tendința de a echivala conservarea cu retragerea omului din peisaj. Natura funcționează însă după mecanisme infinit mai complexe.
Numeroase habitate europene au evoluat împreună cu practicile agricole tradiționale, cu pășunatul extensiv, cu silvicultura responsabilă sau cu acvacultura desfășurată la scară adaptată mediului.
Eliminarea acestor activități nu conduce automat la refacerea naturii, ci în multe situații produce exact efectul invers, prin simplificarea habitatelor, reducerea diversității biologice și degradarea serviciilor ecosistemice.
Paradoxul Strategiei Naționale pentru Conservarea Biodiversității constă tocmai în faptul că își propune să protejeze biodiversitatea fără să valorifice toate mecanismele prin care aceasta poate fi susținută.
O asemenea abordare riscă să transforme conservarea într-un exercițiu administrativ, în loc să o transforme într-o politică publică capabilă să mobilizeze energiile economice și sociale care, de multe ori, au creat tocmai peisajele pe care astăzi dorim să le protejăm.
O strategie modernă are nevoie de o înțelegere modernă a naturii
Politicile publice nu evoluează prin simpla traducere a unor directive europene și nici prin multiplicarea obiectivelor asumate la nivel internațional. Evoluția începe în momentul în care administrația înțelege sensul acestor documente și reușește să le adapteze realităților naționale.
Tocmai aici Strategia Biodiversității lasă impresia că privește natura prin instrumentele conceptuale ale unei generații anterioare, ignorând faptul că însăși Uniunea Europeană acordă astăzi o atenție tot mai mare relației dintre biodiversitate, servicii ecosistemice și activitățile economice tradiționale.
Repet aceasta aproape obsesiv: România are șansa rară de a deține unul dintre cele mai bogate patrimonii naturale ale Europei. Tocmai din acest motiv, își poate permite mult mai puțin decât alte state să trateze biodiversitatea prin formule generale și prin modele incomplete, multe luate cu copy-paste de consilieri modești ai Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor.
O strategie națională nu are obligația de a enumera toate formele prin care natura poate fi protejată. Are însă obligația de a nu ignora tocmai acele mecanisme pe care știința și experiența europeană le-au validat deja.
Cinci completări necesare Strategiei
- recunoașterea explicită a acvaculturii extensive ca furnizor de servicii ecosistemice;
- includerea zonelor umede antropice în arhitectura națională de conservare a biodiversității;
- evaluarea impactului ecologic al abandonării amenajărilor piscicole;
- mecanisme financiare dedicate activităților economice care produc beneficii demonstrabile pentru biodiversitate;
- corelarea Strategiei cu orientările și ghidurile recente ale Comisiei Europene privind acvacultura și rețeaua Natura 2000.
