Două cercetări realizate de Conservation Funghi în Apuseni și în Munții Gurghiului aduc biodiversitatea fungică într-o zonă insuficient explorată de silvicultura românească: evaluarea continuității ecologice, a lemnului mort, a relației dintre pădure și pajiște și, în fond, a mecanismelor biologice care țin pădurea vie.
Pădurea românească a fost măsurată cu o minuțiozitate remarcabilă vreme de mai bine de un secol, iar silvicultura a construit în jurul arborelui o întreagă arhitectură de cunoaștere, de la dendrometrie și amenajament până la inventarul forestier modern, în care diametrul, înălțimea, volumul, creșterea, compoziția și regenerarea pot descrie cu o precizie impresionantă ceea ce se petrece deasupra solului.
Sub această lume vizibilă funcționează însă o alta, enormă prin complexitate, alcătuită din descompunători, micorize, microorganisme și rețele de relații biologice prin care materia organică este reciclată, nutrienții circulă, rădăcinile comunică biologic cu mediul, iar lemnul mort se întoarce, lent, în circuitul pădurii.
Tocmai către această lume conduc două cercetări recente realizate de Conservation Funghi, care merită atenția silvicultorilor pentru informația pe care o aduc despre funcționarea habitatelor forestiere și a pajiștilor montane.
Prima, Raport Ecologic – Diversitatea macromicetelor și mixomicetelor identificate în arealul Vârful lui Prislop – Doda Pilii, este realizată de Ioan Costa, Attila Fódi, Judit Ottlecz Horváthné și Anasztázia Beatrix Baroti, pe baza datelor colectate în cadrul Fungi Forum Gourmet, desfășurat în iulie 2026 în Parcul Natural Apuseni.
Cea de-a doua, Indicatorul Fungic al Pajiștilor Transilvănene (IFPT/TGFI): O Metodă de Evaluare Ecologică a Pajiștilor Montane din Munții Gurghiului, este semnată de Ioan Costa, Judit Horváthné Ottlecz și Attila Fódi și valorifică observații acumulate pe Muntele Bekecs într-o perioadă de șapte ani, între 2018 și 2025.
Cele două lucrări diferă prin metodologie, scară temporală și teritoriu cercetat, iar autorii își precizează riguros limitele investigațiilor. Citite împreună, ele conturează însă o idee cu relevanță directă pentru administrarea pădurilor: fungii păstrează informații despre istoria și funcționarea habitatului pe care inventarele forestiere convenționale nu au fost construite să le surprindă.
144 de taxoni și o pădure citită altfel
În numai două sectoare ale Parcului Natural Apuseni, Vârful lui Prislop și Doda Pilii, echipa Conservation Funghi a documentat o diversitate remarcabilă.
Raportul consemnează 144 de taxoni și 81 de genuri, cu o structură funcțională în care sunt înregistrate 78 de taxoni saprotrofi și 59 ectomicorizici, alături de șapte taxoni de mixomicete; autorii precizează că unele categorii funcționale se suprapun, astfel încât procentele nu se însumează aritmetic.
Numărul impresionează, însă informația ecologică din spatele lui valorează mai mult decât statistica brută. Saprotrofii descompun lemnul, litiera și materia organică, participând la circuitul nutrienților și la formarea solului, în vreme ce fungii ectomicorizici trăiesc în asociere cu rădăcinile arborilor și participă la schimburile de apă și elemente nutritive.
Atunci când cele două comunități sunt analizate împreună cu substratul, microhabitatul, lemnul mort și structura vegetației, inventarul micologic începe să funcționeze asemenea unei radiografii biologice a pădurii.
Raportul capătă o semnificație aparte prin cei 12 taxoni considerați de autori rari sau cu valoare indicatoare, între care Hericium erinaceus, Auriporia aurulenta, Hydnellum suaveolens, Osmoporus odoratus, Phaeocollybia festiva, Phaeocollybia lugubris, Amanita regalis și Lactarius sphagneti.
Unele dintre aceste specii sunt asociate cu păduri bătrâne de conifere, lemn mort valoros, habitate forestiere cu continuitate îndelungată ori zone umede sensibile, ceea ce face ca prezența lor să poarte o informație pe care simpla inventariere a arborilor nu o poate furniza.
Lemnul mort are cantitate, dar are și biografie
Am învățat să introducem lemnul mort în ecuația biodiversității forestiere și să îi măsurăm volumul, ceea ce a însemnat un progres major față de epoca în care orice arbore mort era privit aproape exclusiv prin lentila igienei silvice. Cercetarea fungică adaugă acestei măsurători o dimensiune mai fină, pentru că doi metri cubi de lemn mort pot avea aceeași valoare dendrometrică și biografii ecologice radical diferite.
Specia arborelui, diametrul, poziția lemnului, umiditatea, stadiul descompunerii, continuitatea prezenței lemnului mort în acel habitat și comunitățile biologice care îl colonizează schimbă substanțial valoarea lui pentru biodiversitate. Fungii lignicoli transformă astfel lemnul mort într-un document biologic, iar speciile care îl ocupă pot spune ceva despre istoria microhabitatului pe care metrul cub, singur, nu are cum să o spună.
Autorii raportului din Apuseni merg până la diferențierea tipurilor de degradare produse de speciile saprotrofe – putregai alb, brun sau moale – și discută consecințele asupra circuitului carbonului, fertilității solului, continuității habitatelor și stabilității mecanice a arborilor.
Pentru practica forestieră, asemenea informații pot deveni relevante atât în managementul lemnului mort, cât și în evaluarea arborilor din apropierea traseelor turistice sau a zonelor frecventate de public.
Se deschide astfel o distincție pe care silvicultura va avea motive să o aprofundeze: volumul lemnului mort măsoară o resursă structurală; comunitatea fungică începe să ne spună ce se întâmplă biologic în interiorul ei.
De la ciuperca observată în teren la un indicator pentru pajiștile Carpaților
Cercetarea desfășurată pe Muntele Bekecs mută discuția către pajiștile montane și către posibilitatea construirii unui instrument de evaluare adaptat particularităților biogeografice ale Carpaților Orientali.
Indicatorul Fungic al Pajiștilor Transilvănene – IFPT/TGFI este propus de autori ca adaptare și extindere locală a Waxcap Grassland Index, utilizat pentru evaluarea pajiștilor valoroase prin comunitățile fungice caracteristice. Metoda integrează sistemul CHEGD (Clavariaceae, Hygrophoraceae, Entolomataceae, Geoglossaceae și Dermoloma) și îl completează prin analiza altor comunități fungice, a relațiilor micorizice și a Orchidaceae, acestea din urmă fiind folosite ca bioindicatori complementari ai integrității solului și ai funcționării habitatului.
Datele au fost culese între 2018 și 2025, în pajiști montane oligotrofe, margini de pădure și sectoare forestiere ale masivului Bekecs, iar monitorizarea a urmărit atât sezonul de fructificare al fungilor, cât și perioada de înflorire a orhideelor.
Au fost identificate zece specii de Hygrophoraceae, între care Cuphophyllus virgineus, C. pratensis, Gliophorus psittacinus, Hygrocybe ceracea, H. chlorophana, H. coccinea, H. conica, H. miniata, H. acutoconica și H. punicea. Potrivit pragurilor CHEGD/WGI aplicate în studiu, acest rezultat încadrează pajiștile Bekecs în categoria de importanță națională.
În același teritoriu au fost documentate numeroase Orchidaceae, inclusiv Cypripedium calceolus, Cephalanthera rubra și Neotinea ustulata, plante a căror prezență este interpretată împreună cu sensibilitatea lor la eutrofizare, modificări hidrologice și perturbarea solului, precum și cu dependența de asocieri micorizice specializate.
Pajiștea capătă astfel o profunzime pe care imaginea ei pastorală o ascunde: sub vegetația aparent familiară funcționează o infrastructură biologică formată în timp, iar continuitatea practicilor tradiționale, absența fertilizării chimice și conservarea structurii solului pot rămâne înscrise în compoziția comunităților fungice mult după ce memoria umană a locului s-a estompat.
Pădurea și pajiștea nu cunosc cadastrul
Poate cea mai fertilă observație pentru silvicultură se află chiar la întâlnirea celor două lumi.
În administrație, pădurea și pajiștea sunt categorii distincte, delimitate prin hărți, parcele, regimuri juridice și forme diferite de gospodărire. Biologia teritoriului nu respectă însă aceeași geometrie.
Pe Muntele Bekecs, zonele de tranziție pădure–pajiște concentrează o diversitate fungică ridicată, susțin inoculul micorizic și contribuie la stabilitatea microclimatică, iar autorii interpretează comunitățile întâlnite aici ca expresie a conectivității funcționale a mozaicului forestier-pastoral.
O asemenea constatare readuce în discuție valoarea lizierei, a poienii, a pășunii montane învecinate pădurii și a întregii succesiuni de microhabitate care fac trecerea dintre două categorii administrative de teren. Natura lucrează cu gradienți acolo unde omul trasează linii, iar cercetarea biodiversității fungice oferă posibilitatea de a observa tocmai circulația biologică dintre aceste spații.
Pentru România, unde pădurea montană, fânețele, pășunile și gospodărirea pastorală tradițională au construit vreme de secole peisaje în mozaic, această perspectivă poate avea o semnificație aparte. Conservarea unei pajiști valoroase și administrarea pădurii vecine încetează să mai fie două operațiuni complet independente atunci când procesele biologice care le susțin traversează limita dintre ele.
O cercetare care își recunoaște limitele și tocmai de aceea merită continuată
Raportul din Apuseni precizează explicit că inventarierea s-a realizat prin observații de teren fără eșantionare sistematică pe transecte sau parcele permanente, iar o serie de determinări efectuate numai până la nivel de gen necesită verificări ulterioare prin microscopie și, eventual, secvențiere ADN. Datele reprezintă, prin urmare, un inventar punctual, iar autorii evită să le confere artificial statutul unei monitorizări exhaustive.
Această precauție metodologică face însă rezultatul mai interesant: dacă două sectoare cercetate într-o fereastră temporală restrânsă au oferit o asemenea diversitate, continuarea investigațiilor prin transecte permanente, monitorizare multianuală, cartarea habitatelor prioritare pentru micobiotă și confirmări taxonomice de laborator ar putea construi o bază de cunoaștere mult mai consistentă pentru Parcul Natural Apuseni. Chiar acestea sunt câteva dintre direcțiile formulate de echipa Conservation Funghi în recomandările adresate administrației parcului.
Iar aici se află, cred, miza forestieră a celor două lucrări.
Silvicultura românească posedă o remarcabilă cultură a măsurării pădurii, acumulată prin generații de ingineri, cercetători și amenajiști. Biodiversitatea fungică nu cere abandonarea acestei culturi, ci îi poate adăuga o scară de observație capabilă să citească procese biologice pe care arborele, oricât de atent măsurat, nu le poate povesti singur.
Pădurea are volum, vârstă, structură și creștere. Are însă și o memorie biologică răspândită prin lemnul mort, rădăcini, litieră, sol și milioanele de filamente care le leagă, iar cercetările echipei Conservation Funghi, coordonate de Ioan Costa, ne oferă un motiv serios să începem să o citim.
Poate că următorul mare salt al cunoașterii forestiere românești nu se va produce privind pădurea de mai sus, cu încă un satelit, ci coborând, cu răbdarea cercetătorului, sub frunzele ei.
Două cercetări, două teritorii, aceeași lume invizibilă
- Parcul Natural Apuseni – Vârful lui Prislop și Doda Pilii:
– raport realizat de Ioan Costa, Attila Fódi, Judit Ottlecz Horváthné și Anasztázia Beatrix Baroti.
– 144 de taxoni documentați, dintre care 12 considerați de autori rari sau cu valoare indicatoare.
– Propuneri pentru extinderea monitorizării micologice, cartarea habitatelor prioritare și managementul lemnului mort. - Munții Gurghiului – Muntele Bekecs:
– studiu realizat de Ioan Costa, Judit Horváthné Ottlecz și Attila Fódi.
– Date colectate între 2018 și 2025.
– Dezvoltarea Indicatorului Fungic al Pajiștilor Transilvănene – IFPT/TGFI, cu integrarea comunităților fungice și a Orchidaceae în evaluarea ecologică a pajiștilor montane.
