În ultimele opt luni am întors #ReformaRomsilva pe toate fețele. Am scris despre regionalizarea direcțiilor silvice, despre promisiunile Dianei Buzoianu, despre stridentul spectacol politic care a însoțit reorganizarea și despre felul în care cea mai ambițioasă reformă forestieră din ultimii ani s-a împotmolit urât, înainte de a produce schimbarea promisă. Am scris despre pensionarea silvicultorilor, despre dispariția generației care a construit administrarea pădurilor după 1990 și despre iluzia că experiența poate fi înlocuită printr-o organigramă.
Astăzi este Ziua Mondială a Pădurarilor!
Iar tocmai această aniversare obligă la o întrebare pe care reforma a ocolit-o aproape complet: cine mai rămâne în pădure?
Adevărata instituție silvică începe acolo unde se termină asfaltul
Una dintre marile confuzii ale administrației românești este convingerea că toate instituțiile funcționează după aceeași logică. O primărie poate fi reorganizată, un minister își poate schimba direcțiile, o agenție își poate reduce posturile, iar multe dintre efecte rămân exclusiv administrative. În silvicultură lucrurile funcționează diferit.
Pădurea nu poate fi administrată numai din birou, căci pădurea noastră începe acolo unde se termină asfaltul și unde decizia nu mai este luată în fața unui monitor, ci pe teren, în contact direct cu un ecosistem care se schimbă permanent. Tocmai de aceea, experiența profesională nu reprezintă un avantaj secundar, ci însăși infrastructura invizibilă a sistemului forestier.
De aici și cea mai mare limită a reformei discutate în ultimele luni. Întreaga atenție s-a concentrat asupra arhitecturii instituționale, reducem posturi, plimbăm oamenii prin birouri, în timp ce adevărata arhitectură a silviculturii românești continuă să fie alcătuită din pădurarii care veghează în arșiță și/sau ger.
O profesie pe care România o judecă înainte de a o cunoaște
Puține profesii sunt atât de puțin înțelese precum cea de pădurar, de silvic. Acela, pe care cei mai mulți dintre fanii Dianei îl consideră hoț, răspunde de mii de hectare de pădure care nu pot fi împrejmuite și în care poate intra oricine. În aceeași zi poate verifica lucrări de regenerare, poate participa la marcarea arborilor destinați exploatării, poate interveni după o sesizare privind tăieri ilegale, poate fi chemat la un incendiu forestier sau la apariția unui urs în apropierea unei localități. În sezonul cald urmărește riscul incendiilor, după furtuni evaluează doborâturile de vânt, iar în perioadele de vegetație monitorizează atacurile de insecte și starea de sănătate a arboretelor.
Pentru toate acestea răspunde nu doar profesional, ci adesea și patrimonial sau juridic, căci, nu-i așa, oricine poate intra într-o pădure.
Turiști, culegători de ciuperci și fructe de pădure, crescători de animale, exploatatori forestieri, vânători, braconieri, motociclete de teren, ATV-uri, inconștienți care aprind focuri în locuri nepermise, depozitări ilegale de deșeuri. Peste toate acestea se adaugă doborâturile produse de furtuni, incendiile, atacurile de insecte, uscările provocate de schimbările climatice și întâlnirile cu fauna sălbatică.
Programul de lucru se încheie pe hârtie. În pădure, însă, responsabilitatea continuă douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte din șapte, 365 din 365. În puține profesii diferența dintre fișa postului și realitate este atât de mare.
Autoritatea care nu poate fi înlocuită cu o aplicație
Trăim într-o perioadă în care aproape orice problemă administrativă pare să primească aceeași soluție: digitalizare, algoritmi, platforme, baze de date, inteligență artificială. Toate sunt necesare și tind să ne copleșească dacă nu suntem isteți. Niciuna nu poate înlocui însă experiența unui om care cunoaște de treizeci de ani aceeași pădure.
Michael Polanyi numea această dimensiune „cunoaștere tacită”, acel tip de inteligență pe care omul nu o poate transmite integral prin manuale și nici transforma complet în reguli scrise. Silvicultura este unul dintre cele mai bune exemple. Un pădurar nu citește doar arborii, el citește comportamentul pădurii.
O reformă autentică începe cu prestigiul profesiei
România se vorbește tot mai mult despre biodiversitate, despre captarea carbonului, despre serviciile ecosistemice și despre economia verde. Toate aceste obiective presupun existența unei administrații forestiere competente. Iar o administrație competentă nu se construiește exclusiv prin acte normative, ci prin oameni.
De aceea, Ziua Mondială a Pădurarilor ar trebui să fie mai mult decât o felicitare anuală. Ar trebui să fie momentul în care ar fi bine să ne gândim cum să redăm prestigiul unei profesii fără de care nici Strategia Forestieră Națională, nici Pactul Verde European și nici obiectivele de conservare a biodiversității nu pot depăși stadiul documentelor.
