luni, februarie 10, 2025
AcasăDendrologieLARICE, ZADĂ

LARICE, ZADĂ

LARIX DECIDUA

CARACTERE MORFOLOGICE

Specie indigenă de mărimea a I-a, laricele putând uneori atinge înălţimi de peste 50 m şi diametre de până la 2 m (sunt menţionate astfel de exemplare în literatura de specialitate existente pe valea Latoriţei).

Înrădăcinarea este pivotantă la început, iar mai târziu se dezvoltă rădăcini laterale profunde ce ancorează foarte bine arborele în sol.

Tulpina este dreaptă, bine elagată, uneori cu fenomene de însăbiere (geotropism accentuat) sau înfurcită (creşterile terminale incipiente sunt rupte cu uşurinţă de vânt sau zăpadă).

Scoarţa în tinereţe netedă cenuşie, formează timpuriu un ritidom gros (deseori gros de peste 10 cm) crăpat în plăci neregulate; fundul crăpăturilor şi stratele interne ale scoarţei sunt roşii-violacei.

Lemnul are duramenul brun deschis, de calitate excepţională, cu multiple utilizări (construcţii civile şi navale, mobile fine etc.); conţine multă răşină din care se extrage “terebentina veneţiană”.

Coroana este conică, rară, luminoasă, restrânsă numai spre vârful fusului, cu ramuri în verticile neregulate cu vârful arcuit în sus.

Lujeri sunt de două tipuri: cei lungi pendenţi, subţiri, gălbui, glabri, brăzdaţi din cauza perniţelor decurente ale frunzelor, cei scurţi negricioşi, cu câte un mugure terminal; primăvara, după înflorire unii lujeri scurţi se transformă în lujeri lungi.

Muguri sferici, bruni, glabri, răşinoşi, dispuşi altern; prima dată pornesc cei de pe microblaste, apoi cei de pe macroblaste.

Acele sunt caduce, moi, 1-3 cm, pe macroblaste aşezate spiralat, solitare, iar pe microblaste câte 30-40 grupate în fascicule; toamna se colorează galben intens foarte decorativ.

Flori unisexuat monoice, împrăştiate în întreaga coroană: cele mascule sunt grupate în amenţi galbeni, pedicelaţi, iar cele femele sunt conuleţe ovoid sferice, erecte, roşii-purpurii, violacei sau verzui.

Conuri ovoid alungite, 4 cm, scurt şi recurbat pedicelate, cu solzi pieloşi şi persistenţi, rotunjiţi; bractei scurte ce se observă numai după desfacerea conurilor; după diseminare mai rămân pe ramuri 2-4 ani.

Seminţe de 3-4 mm, aripate, brune, la 1 kg intră circa 160 000 bucăţi.

Maturaţia este anuală prin octombrie-noiembrie, iar diseminaţia are loc în primăvara următoare.

Putere germinativă este de 20-45%, cu păstrarea ei timp de 3-4 ani.

Periodicitatea fructificaţiei este de 3-5 ani, la altitudini mari aceastamajorându-se la 6-10 ani.

Maturitatea este relativ timpurie, la arborii izolaţi fructificaţiile începând de la 10 ani, iar în masiv la peste 30 ani.

Creşterile laricelui sunt semnificative; astfel, pe soluri fertile în primul an realizează până la 15 cm, la 3 ani 1 m, iar la 3-20 ani creşterile lujerilor ajung la circa 1 m. La 50-60 ani productivitatea medie este de 8-9 m3/an/ha, iar la 100-130 ani 5-6-9 m3/an/ha.

Longevitate laricelui este de 600-700 ani.

AREAL

Laricele este o specie exclusiv europeană, cu un areal fragmentat şi concentrat numai pe teritorii montane, cu centrul cel mai important în Alpi: în Alpii Occidentali ai Franţei şi Elveţiei ajunge la 2200 m (în amestec cu Pinus cembra şi Pinus uncinata), iar la altitudini mici în Alpii Centrali şi Orientali coboară la 400 m (subspecia decidua).

În Cehia şi Slovacia formează arborete de amestec cu fagul (300-800 m), iar în Polonia, de-a lungul Vistulei, ajunge la 150-600 m, devenind arbore de câmpie.

Laricele din România aparţine subspeciei carpatica şi se localizează în 5 centre muntoase: Ceahlău, Ciucaş, Bucegi, Lotru, Apuseni (TrascăuVidolm); maximul răspândirii sale îl înregistrează în bazinul Latoriţei (Lotru), pe munţii Târnovul Mare şi Târnovul Mic.

Altitudinile minime se înregistrează în Apuseni (650 m), iar cele maxime sunt de circa 1820 m în Ceahlău şi de 2050 m în Bucegi.

Formează arborete pure numai în Ceahlău la Poliţa cu Crini sau în amestec cu molidul, zâmbrul, fagul mesteacănul etc.

Suprafaţa laricelui spontan este apreciată la 4500-5000 hectare, dar prin cultură s-a ajuns la o suprafaţă de peste 20 000 ha.

CERINŢE ECOLOGICE

Laricele este o specie pretenţioasă faţă de climă şi sol, dezvoltându-se bine în regiunile înalte cu climat continental, fără oscilaţii mari de temperatură, continuu aerisite. Aceste exigenţe se datorează faptului că laricele se caracterizează printr-o evapotranspiraţie puternică.

La aceste condiţii trebuie să se adauge şi o umiditate atmosferică suficientă, cu ierni lungi, dar cu zile senine şi insolaţie puternică în timpul verii.

Laricele nu apare pe fundul văilor întunecoase şi umede, unde aerul se primeneşte greu, suferind în urma gerurilor umede, fiind astfel predispus îmbolnăvirii. De asemenea, nu îi priesc solurile compacte, argiloase cu exces de umiditate, pseudogleizate caz în care specia este atacată de ciuperca Dasyscypha wilkomii.

La altitudini mari se mulţumeşte cu o perioadă scurtă de vegetaţie, minim 45 zile. Printre preferinţe se înregistrează solurile calcaroase şi cele de pe conglomeratele poligene.

Are un pronunţat temperament de lumină, nesuportând umbrirea, nefiind indicat ca laricele să se introducă în amestec intim.

VARIABILITATE

Laricele este o specie relativ unitară din punct de vedere morfologic.

Se remarcă totuşi, ca urmare a compensării altitudinii cu latitudinea două rase geografice, fiecare cu ecotipurile ei: rasa vestică şi rasa estică.

Dintre ecotipuri amintim:

– Ecotipul austriac al laricelui de Alpi caracteristic altitudinilor mici (350-800 m) de la care s-a utilizat sămânţa pentru multe din plantaţiile de la noi;

– Ecotipul austriac al laricelui de Alpi de stâncărie întâlnit natural la altitudini mari (2000-2200 m);

– Ecotipul laricelui de Sudeţi, ecotip de mică altitudine, caracterizat prin rezistenţă la umbrire şi un potenţial ridicat de creştere;

– Laricele din Polonia, cu ecotipuri de mică altitudine (150-600 m);

– Laricele carpatic (Larix decidua ssp. carpatica), ce vegetează la altitudini mari, în staţiuni puternic însorite, pe soluri scheletice; ca excepţii de la această regulă se semnalează ecotipurile de mică altitudine ce apar în Apuseni şi ecotipurile edafice (de exemplu, cele de soluri argiloase de pe terasele Sighişoarei).

Dacă iubești pădurea așa cum o facem și noi, alătură-te cu un Like comunității noastre de pe Facebook.

ARTICOLE ASEMĂNĂTOARE

DENDROLOGIE

MOLID

FAG

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

CELE MAI NOI ARTICOLE