A fost o vreme, deloc îndepăratată, în care pe plajele pustii ale litoralului românesc trăiau foci. Da, foci! Oricât de greu ne vine a crede, fauna relativ recentă a României cuprindea şi o anumită specie de focă. Din nefericire, foca de Marea Neagră a avut aceeaşi soartă tristă cu a bourului, zăganului, dropiei, calului sălbatic tarpan, antilopei saiga, precum şi a multor alte specii de animale care au trăit la noi, dar au dispărut din cauza inconştienţei şi răutăţii omului. Prin urmare, cu atât mai mult se impune aproape de la sine, aducerea la suprafaţă a poveştii adevărate a focilor din Marea Neagră.
Focile lui Apolon şi Poseidon
Foca despre care spuneam (cu probe evidente, după cum veţi vedea) că trăia pe vremuri şi în apele şi zonele costiere ale Mării Negre, făcea parte dintr-o populaţie izolată de foci care aparţineau speciei focii de Mediterana (Monachus monachus). Din acest motiv, unii naturalişti au considerat că populaţia de foci din Marea Neagră ar fi o subspecie distinctă care a primit în trecut şi nume ştiinţific propriu (Monachus monachus albiventer), pe motiv că aceste foci din Pontul Euxin ar fi avut o culoare albicioasă a abdomenului, mai pronunţată decât suratele lor din Mediterana. În fond, „albiventer” înseamnă abdomen, parte inferioară albă.
Tot de la coloritul abdomenului lor li s-a tras şi cealaltă denumire, anume aceea de focă călugăriţă, cu trimitere la albul abdomenului şi culoarea cenuşiu-închisă a părţii superioare a corpului, întregul ansamblu imagistic trimiţând cu numele la haina unor călugăriţe catolice.
Foca din Mediterană este de fapt singura specie de focă care mai supravieţuieşte astăzi în această mare. A fost un animal cunoscut şi apreciat încă din cele mai vechi timpuri. Vechii greci credeau că focile erau sub protecţia zeilor Apolon şi Poseidon, deoarece aceste mamifere marine apreciau mult marea şi soarele. O monedă antică grecească din jurul anilor 500 înainte de Hristos reprezintă un cap de focă, iar aceleaşi mamifere prietenoase au fost menţionate în scrierile lui Homer, Plutarh şi Aristotel. Primii pescari ai Mediteranei se bucurau de apariţia fugară a focilor, considerându-le purtătoare de noroc.
Din nefericire, cealaltă faţă a monedei era cu totul diferită. La început tolerate şi admirate, focile călugăriţe s-au văzut în scurt timp ameninţate de oameni. Au început deci să fie vânate pentru pieile lor, carne şi grăsime. Doar că în timpurile vechi, erau vânate sporadic, fapt care nu le-a pus pe atunci existenţa în pericol.
Din cauza caracterului lor blând şi prietenos la adresa oamenilor, aceste foci erau prăzi uşoare pentru pescarii şi vânătorii care se apropiau de ele înarmaţi cu ciomege, suliţe şi năvoade. Există evidenţe istorice încă din vremea Imperiului Roman, conform cărora efectivul focilor din Mediterana începuse să scadă vertiginos.
Căderea Imperiului Roman a adus o perioadă de binemeritată linişte şi pentru foci, care şi-au reglat cumva numărul populaţiilor. Intensificarea comerţului din perioada Evului Mediu a dus iarăşi la distrugerea unor întregi colonii de foci. Înspre perioada modernă, puţinele foci din Mediterana şi implicit, Marea Neagră şi-au văzut periclitate fără precedent populaţiile. Supravieţuitoarele măcelurilor nu se mai adunau în colonii mari pe plaje deschise şi stânci, ci căutau adăpost pe zone costiere stâncoase, cât mai greu accesibile pentru oameni, precum şi în peşteri care aveau deseori intrări subacvatice. Efectele devastatoare ale celor două războaie mondiale s-au adăugat presiunii antropice cauzate de Revoluţia Industrială. Mai mult decât atât, explozia turismului şi a pescuitului industrial au influenţat decisiv declinul focilor călugăriţe, concretizat în dispariţia lor totală din cea mai mare parte a arealului lor iniţial.
Amănunte despre foca călugăriţă
În trecut, focile călugăriţe ocupau un habitat cu mult mai mare decât cel din prezent. Colonii de foci erau întâlnite nu doar în Mediterana, dar şi în Marea Marmara şi Marea Neagră. Era o specie frecventă şi pe coasta atlantică a Africii, până pe ţărmurile Mauritaniei, Senegalului şi Gambiei, precum şi în Insulele Capului Verde şi în Canare, Madeira şi Azore. Este o focă de dimensiuni medii, care atinge lungimea maximă de 2,4 metri la o greutate cuprinsă în medie între 200-350 kilograme, femelele fiind mai mici decât masculii.
Aceştia din urmă au un colorit negricios pe spate, precum şi o pată mare albă pe abdomen. Femelele sunt de culoare gri-maronie deschisă, iar pe abdomenul lor au un colorit în nuanţe deschise. Spre deosebire de ruda sa apropiată şi la fel de pericilitată, foca de Hawaii (Monachus schauislandi) puii focii de Mediterana au din naştere abdomenul albicios. Masculii şi femelele ating maturitatea sexuală la vârsta de 5-6 ani, iar majoritatea puilor se nasc toamna. Puii pot înota la scurt timp după naştere (aproximativ la vârsta de două săptămâni), fiind înţărcaţi la vârsta de 16-17 săptămâni.
Focile călugăriţe se hrănesc îndeosebi în apele de coastă, dieta lor fiind compusă exclusiv din peşti, dintre care preferă murenele (Muraena helena) şi moluştele, precum caracatiţele şi calmarii. Consumă zilnic circa 3 kilograme de hrană. Se hrănesc deseori pe fundul mării, fiind observate chiar şi la adâncimi de 150 metri. Trăiesc în medie între 20-30 ani.
Principalele pericole din prezent la adresa acestor foci constau în pierderea şi distrugerea habitatului, uciderea intenţionată (în special de către pescari), uciderea accidentală (cel mai adesea prin prinderea şi încurcarea în năvoadele de pescuit), lipsa hranei şi înfometarea, lipsa unei legislaţii internaţionale care să le protejeze, precum şi lipsa unor organisme care să vegheze la respectarea şi implementarea legilor, boli, epidemii, prăbuşiri ale peşterilor unde se odihnesc, deversări de petrol şi substanţe chimice periculoase şi nu în ultimul rând consagvinizări strânse cauzate de scăderea drastică a exemplarelor şi implicit a variabilităţii genetice, care astfel redusă se reflectă în sterilitate sau naşterea de pui cu defecte genetice. Din aceste cauze, experţii estimează că astăzi mai trăiesc sub 600 de exemplare de foci călugăriţe, majoritatea acestora fiind întâlnită în apele Mării Egee care scaldă insulele şi coastele Greciei şi Turciei.
De fapt, în zona Insulelor Sporade, autorităţile greceşti au înfiinţat recent Rezervaţia Marină Alonissos, al cărei scop principal este acela de a conserva şi dezvolta cel mai mare nucleu al speciei din întreaga Mediterană.
Din nefericire focile similare din Marea Neagră au dispărut în totalitate, după cum puteți afla AICI.
