Cercetând izvoarele istorice, reiese faptul că încă din Antichitate numărul focilor din Marea Neagră era destul de mare, de vreme ce Pliniu cel Bătrân scria că:
„În Pont nu pătrunde niciun animal vătămător pentru peşti în afară de foci şi delfini mici”.
Istoricul şi cronicarul Isidor din Sevilla scria la început de secol opt după Hristos că în această mare numită Pontus Euxinus pentru că era „întunecată şi mai scurtă” nu trăiesc alte animale mai mari „în afară de foci (Phocas), toni şi delfini”.
Cu siguranţă că focile de pe litoralul nostru erau cunoscute de moldovenii din timpul lui Ştefan cel Mare datorită considerabilei ieşiri la mare pe care o avea voievodatul Moldovei pe atunci, precum şi de valahii din Dobrogea. Drept dovezi avem abundenţa onomasticelor Foca, Focan, Focea, Foceanu, Foceac, Fociuc, Focşa, Focşan. Evident este posibil ca aceste nume să provină parţial şi de la foc. Dar nu trebuie uitat faptul că în credinţele vechi stră-româneşti, foca avea calitatea de apărătoare de foc, trăznete, dar şi de înec. Insuficient cunoscută de români, comparativ cu alte animale din bestiariul autohton precum lupul, ursul, vulpea, cerbul etc, foca era văzută ca o vieţuitoare cu puteri tainice, iar omul care-i purta numele era protejat astfel de foc şi în egală măsură de înec.
Această credinţă era moştenită de români direct de la romani. Avem în această direcţie mărturia lui Suetonius Tranquillus (Vieţile celor doisprezece cezari) conform căruia împăratul Caesar Octavianus Augustus „Era speriat foarte mult de tunete şi fulgere. De aceea purta întotdeauna şi oriunde, ca apărătoare, o piele de focă”.
Aşa a ajuns acest animal neaşteptat în mitologia poporului român, unde foca este stăpâna apelor, prin urmare este mai puternică decât focul, stins de marea cea mare unde sălăşluieşte şi stăpâneşte acest animal.
Cercetătorul Ion Nania, în valoroasa sa lucrare „Vânatul pe teritoriul României”, aduce o serie de informaţii interesante cu privire la prezenţa focii călugăriţe în apele noastre litorale. Conform documentelor vremii, focile erau deja rare în jurul anului 1841. În anul 1844, a fost observată o astfel de focă pe ţărmurile Insulei Şerpilor.
În anul 1877 s-a prins o focă în cârligele puse pentru moruni, chiar în Delta Dunării, la Sfântul Gheorghe. Tot carmacele, adică cârligele special construite pentru prinderea sturionilor, au mai ucis o focă în anul 1913, undeva între Sfântul Gheroghe şi Portiţa Razelmului, alta fiind prinsă în mod similar un an mai târziu, la Gura Zătonului.
Fiind aproape dispărute, autorităţile române de atunci s-au trezit prea târziu să facă ceva concret pentru salvarea lor. Trecerea ei sub legile protecţiei naturii date în anii 1930 şi 1933, nu a mai avut deloc efectul scontat. Pe atunci, România deţinea Cadrilaterul în apele căruia trăiau ultimele foci din Marea Neagră. Publicaţia de vânătoare „Carpaţii” ne spune că principalii vinovaţi de distrugerea în totalitate a focilor de aici au fost pescarii bulgari din Capul Kaliakra, care se temeau că focile le vor mânca toţi peştii din mare (!). Cu aceste temeri absolut absurde în minte, pescarii bulgari le închideau accesul pe ţărmul stâncos al Kaliakrei prin plase, după care le prindeau cu laţuri aruncate după gât. Focile astfel imobilizate erau ucise cu bâtele.
În anul 1937 se mai găseau doar trei familii de foci, fiecare compusă din 6-7 exemplare. Una trăia la Stânca, alta la Capul Kaliakra, şi ultima pe plajele de la Balcic. Asta în condiţiile în care ultima focă din Marea Neagră fusese văzută pe coastele Turciei în jurul anului 1930. Putem spune deci, că ultimele foci din Marea Neagră au trăit pe teritoriul nostru. În luna aprilie a anului 1945, s-a reuşit fotografierea ultimelor două foci care mai trăiau la Kaliakra.
A mai apărut accidental pe litoralul românesc
În data de 10 iulie 1960 s-a mai prins în carmacele pentru moruni de la Sfântu Gheroghe o focă femelă tânără, care cântărea 62,5 kilograme la o lungime de 154 centimetri, fiind a noua focă prinsă în ultimii 60 de ani pe ţărm românesc. Majoritatea focilor prinse erau femele ceea ce indică o rază mai largă de activitate comparativ cu masculii.
Ultima focă observată la noi în ţară, a fost exemplarul descoperit mort pe data de 26 martie 1983 în apropiere de oraşul Tulcea, în drepul milei 35. Pe mal era o focă nemişcată, Nicolae Leuşteanu, cel care a făcut descoperirea despre care s-a scris în Revista Vânătorul şi Pescarul Sportiv din acea lună, declara că mamiferul marin prezenta pe partea dreaptă între coaste o rană adâncă care i-a provocat moartea. Autopsia ulterioară a animalului a scos la iveală că acesta a fost fără îndoială înjunghiat cu un cuţit mare, pescăresc.
De atunci încoace, nimeni nu a mai observat foci la noi la mare. Dacă pe viitor programele greceşti şi turceşti de protecţie şi înmulţire a focilor călugăriţe vor fi încununate de succes, poate ar trebui reintroduse câteva exemplare şi în apele noastre litorale. Cum ar trebui de altfel reintroduse în fauna României toate speciile importante de animale dispărute tot din vina noastră. Aşa, ca o încercare de a ne readuce şi restabili valorile.
Citiți și Dispărute şi pierdute: focile din Marea Neagră.
