Dacă ar exista un premiu pentru cea mai repetată expresie din administrația românească a ultimilor ani, sintagma „am livrat” ar câștiga fără emoții, deoarece aproape că nu mai există conferință de presă în care un ministru să nu anunțe că a mai fost „livrat” încă un jalon, încă o reformă sau încă un document strategic, ca și cum actul guvernării s-ar reduce la expedierea unor dosare către Bruxelles și nu la obligația, incomparabil mai dificilă și mai importantă, de a produce politici publice capabile să reziste examenului competenței, al cercetării și al timpului.
Domnișoara ministră a Mediului, Diana Buzoianu, a ales exact acest registru pentru a apăra Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității 2026–2030, insistând că documentul trebuie adoptat deoarece de acesta depinde deblocarea unei finanțări europene de 972,4 milioane de euro. Din perspectiva interesului național, afirmația este corectă și nu cred că există un argument responsabil împotriva adoptării Strategiei, întrucât România nu își poate permite să transforme o obligație asumată prin Planul Național de Redresare și Reziliență într-un nou episod al neputinței sale administrative.
Ceea ce discursul oficial evită cu obstinație să precizeze este faptul că România nu se află în situația de a restitui aproape un miliard de euro, așa cum s-a repetat în ultimele zile, ci riscă să nu încaseze această finanțare dacă obligațiile asumate prin PNRR nu sunt îndeplinite în forma convenită cu Comisia Europeană, diferența fiind una esențială, deoarece separă comunicarea construită pentru efect politic de comunicarea întemeiată pe adevăr și rigoare administrativă.
Dincolo de această clarificare, care ține de onestitatea discursului public, începe însă discuția cu adevărat importantă, aceea pe care entuziasmul comunicării politice pare să o împingă deliberat în plan secund. Doamnă ministru, ceea ce ați trimis Parlamentului nu reprezintă încă dovada unei administrații performante, ci demonstrează, în cel mai bun caz, că administrația românească a reușit să producă în termenul stabilit un document solicitat de Comisia Europeană, performanța administrativă nefiind însă sinonimă cu performanța intelectuală, după cum respectarea unei condiționalități nu poate ține locul unei politici publice solide.
Lectura Strategiei lasă impresia că autorii au fost preocupați, înainte de orice, să răspundă întrebărilor formulate de Bruxelles și obligațiilor asumate prin convențiile internaționale, fără să manifeste aceeași preocupare pentru întrebările pe care însăși biodiversitatea României le ridică unei comunități științifice care ar fi trebuit să transforme acest document într-o expresie a propriei sale gândiri și nu într-un exercițiu de armonizare terminologică. Tocmai din acest motiv am atras atenția asupra faptului că Strategia preia aproape mecanic formulări din documentele internaționale, inclusiv referiri la „popoarele indigene și comunitățile locale”, fără ca autorii să considere necesar să explice în ce măsură asemenea concepte au corespondent în realitatea socială, economică, ecologică, juridică și instituțională a României, ceea ce nu mai poate fi privit ca o simplă formulare nefericită, ci ca simptomul unei metode de lucru în care traducerea începe să țină locul elaborării, iar conformarea birocratică este confundată cu producerea cunoașterii.
România nu are nevoie de miniștri preocupați să demonstreze că pot livra documente copy-paste, după cum nici biodiversitatea extraordinară a acestei țări nu poate fi administrată prin satisfacția efemeră a unei comunicări în presă în care cineva anunță că „a livrat”, ci prin capacitatea de a construi politici publice originale, fundamentate științific și adaptate realităților românești, deoarece diferența dintre un stat care execută și un stat care gândește nu se măsoară în numărul jaloanelor închise, ci în numărul ideilor pe care este capabil să le producă fără să le împrumute aproape integral din altă parte.
Foto: Euronews
