Când oamenii vorbesc despre viitorul pădurilor, conversația alunecă aproape inevitabil către schimbările climatice, exploatările ilegale, biodiversitate sau marile reforme administrative care, periodic, promit să redeseneze instituțiile silvice. Toate acestea au importanța lor, însă adevărata fisură începe să se deschidă într-un loc mult mai puțin spectaculos și tocmai de aceea aproape ignorat: în resursa umană. România continuă să dețină unul dintre cele mai valoroase patrimonii forestiere ale Europei, dar începe să piardă, încet și fără zgomot, generația oamenilor care au învățat să citească pădurea dincolo de cifre, hărți și amenajamente.
Un arboret poate fi inventariat cu drone, monitorizat prin satelit și introdus într-o bază de date sofisticată, însă nici cea mai performantă tehnologie nu poate înlocui experiența acumulată de silvicultorul care recunoaște, dintr-o singură privire, dezechilibrele unui ecosistem sau anticipează felul în care o pădure va răspunde peste douăzeci de ani unei decizii luate astăzi. Tocmai această inteligență profesională, construită în decenii de muncă, începe să se retragă odată cu cei care ies din activitate, în timp ce generațiile care ar trebui să le continue profesia sunt tot mai puține și tot mai greu de convins că silvicultura poate reprezenta un destin profesional.
O statistică ce ascunde o schimbare de civilizație
Reducerea personalului silvic este prezentată, de regulă, printr-o succesiune de cifre care par să descrie doar eficientizarea unei instituții publice. Privite însă în perspectivă, aceleași cifre spun o poveste mult mai profundă, pentru că ele surprind transformarea unei întregi lumi profesionale, construită în mai bine de un secol și jumătate de administrație forestieră modernă. În anul 1991, Regia Națională a Pădurilor-Romsilva avea 46.472 de angajați. La sfârșitul anului 2025, numărul acestora ajunsese la 14.189, în condițiile în care Romsilva continuă să administreze aproximativ 3,12 milioane de hectare de pădure proprietate publică a statului, să asigure servicii silvice pentru alte aproape 1,2 milioane de hectare aflate în alte forme de proprietate și să gestioneze, pe lângă fondul forestier, cele 22 de parcuri naționale și naturale aflate în administrare, herghelii, pepiniere și numeroase alte activități specifice. Reducerea personalului nu este, așadar, o simplă ajustare statistică, ci expresia unei presiuni crescânde exercitate asupra unei profesii căreia i se cere să administreze același patrimoniu, uneori chiar unul mai complex, cu resurse umane din ce în ce mai puține.
Suntem destul de departe în a surprinde întreaga dimensiune a fenomenului. În spatele fiecărui post rămas vacant se află, de cele mai multe ori, un profesionist care pleacă la pensie după trei sau patru decenii petrecute în teren, iar ceea ce dispare odată cu el nu este doar un loc într-o organigramă, ci o memorie profesională imposibil de cuantificat. Literatura de specialitate vorbește despre knowledge embedded in practice, acea cunoaștere acumulată prin experiență directă, pe care nici manualele universitare și nici platformele digitale nu o pot reproduce integral. Silvicultorii îi spun, mult mai simplu, experiență, însă în realitate ea reprezintă suma a mii de observații, decizii și situații concrete care nu pot fi transferate printr-o procedură administrativă.
Pădurile au nevoie de comunități, nu doar de administrații
Puține profesii depind atât de mult de vitalitatea comunităților locale precum silvicultura. Pădurarul, inginerul silvic sau tehnicianul forestier nu apar dintr-un birou ministerial, ci din satele și orașele de munte în care generații întregi au trăit în vecinătatea pădurii, au înțeles ritmul naturii și au privit administrarea fondului forestier ca pe o continuitate firească a vieții comunității. Tocmai această legătură începe să se destrame sub presiunea unei depopulări accelerate, care golește zone întinse ale Carpaților de tinerii ce ar fi trebuit să reprezinte următoarea generație de profesioniști.
În numeroase localități montane, școlile se închid din lipsă de elevi, serviciile publice se restrâng, iar oportunitățile economice împing forța de muncă spre marile centre urbane sau în afara țării. În asemenea condiții, dificultatea recrutării personalului silvic nu mai reprezintă o problemă exclusiv instituțională, ci una demografică și socială, imposibil de rezolvat doar prin modificări de organigramă sau prin redistribuirea atribuțiilor între structuri administrative.
O profesie care și-a pierdut prestigiul public
La această evoluție s-a adăugat, în ultimii ani, și o deteriorare constantă a imaginii profesiei. În spațiul public, silvicultorul apare aproape exclusiv în contextul conflictelor, al acuzațiilor și al scandalurilor, în timp ce munca discretă prin care sunt administrate milioane de hectare de pădure rămâne aproape complet invizibilă. Orice societate care își transformă profesiile strategice în ținte permanente ale suspiciunii ajunge, mai devreme sau mai târziu, să constate că tot mai puțini tineri sunt dispuși să-și construiască viitorul într-un domeniu în care responsabilitatea este uriașă, iar recunoașterea publică aproape inexistentă.
Este suficient să privim către state precum Finlanda, Austria sau Germania pentru a observa că succesul administrării forestiere nu se sprijină exclusiv pe tehnologie sau pe legislație, ci și pe prestigiul profesional de care continuă să se bucure silvicultorul, perceput ca administrator al unui patrimoniu strategic și nu ca personaj secundar într-o dezbatere politică de conjunctură.
Adevărata reformă începe acolo unde organigramele nu mai ajung
În ultimele luni, reforma Romsilva a fost discutată aproape exclusiv prin prisma numărului de direcții silvice, a funcțiilor de conducere sau a noii arhitecturi instituționale. Toate aceste modificări pot produce, fără îndoială, efecte administrative importante, însă niciuna nu răspunde întrebării care va deveni decisivă în următorii cincisprezece sau douăzeci de ani: cine va administra efectiv pădurile României atunci când generația actuală de specialiști va ieși din activitate?
Instituțiile pot fi reorganizate printr-o hotărâre de guvern, la indicația unui ministru care ține să ia decizii majore deși nu cunoaște prea bine realitatea. Un profesionist capabil să conducă responsabil un ocol silvic se formează, însă, în decenii de practică, prin decizii asumate în teren, prin greșeli din care învață și prin contactul permanent cu o realitate infinit mai complexă decât orice regulament administrativ. Tocmai de aceea, cea mai importantă investiție pe care România o poate face astăzi în domeniul forestier nu privește exclusiv infrastructura, digitalizarea sau reorganizarea instituțională, ci reconstruirea prestigiului profesiei, atragerea tinerilor către liceele și facultățile de profil și crearea unor condiții care să transforme silvicultura, din nou, într-o carieră respectată.
Pădurea are răbdarea pe care oamenii nu o mai au. Aceasta poate aștepta zeci de ani până când un arboret ajunge la maturitate, poate reface echilibre pierdute și poate vindeca, în timp, urmele unor intervenții neinspirate. Mult mai greu se reface însă memoria profesională care a făcut posibilă administrarea ei timp de generații, pentru că aceasta nu crește din pământ și nu poate fi plantată în fiecare primăvară. Dacă România va continua să privească resursa umană drept o anexă a reformei administrative și nu drept fundamentul acesteia, riscul cel mai mare nu va fi acela de a rămâne fără păduri, ci de a rămâne fără oamenii care au știut, timp de peste un secol și jumătate, să le înțeleagă.
