Prin prezenţa şi practicarea şoimăritului în toată Europa încă din cele mai vechi timpuri, şoimul dunărean a fost una dintre cele mai cunoscute păsări răpitoare pentru strămoşii noştri. Regretatul cercetător Gheorghe Nedici în lucrarea sa de referinţă despre istoria vânătorii pe meleagurile noastre, are un interesant capitol cu privire la şoimărit sau vânătoarea cu păsări de pradă, un fenomen foarte prezent în trecutul nostru istoric.
Îndeletnicire de sorginte asiatică, şoimăritul a pătruns la noi odată cu năvălirile hunilor, maghiarilor, cumanilor, turcilor şi tătarilor. Şoimăritul în voievodatele şi cnezatele româneşti a funcţionat ca metodă de vânătoare preferată de domnitori şi boieri, precum şi ca mijloc eficient de a plăti haraciul, tributul trimis periodic turcilor.
În Asia, şoimul dunărean era cunoscut şi apreciat din cele mai vechi timpuri pentru calităţile sale de vânător, fiind prins, îmblânzit şi dresat în această direcţie. Prezent în trecut în număr mare în Ţările Române, şoimul dunărean a atras de la început îndeosebi atenţia turcilor şi tătarilor. Din acest motiv, şoimii noştri dunăreni erau cele mai apreciate păsări de pradă trimise ca tribut, alături de şoimi călători, ulii porumbari şi păsărari.
Există numeroase documente istorice în această direcţie, care confirmă atât practicarea şoimăritului de valahi, cât şi prinderea şi trimiterea răpitoarelor drept formă de tribut. Istoria scrisă a tuturor provinciilor româneşti, Ardealul, Moldova, Muntenia, Crişana, Maramureşul, Banatul, Oltenia şi Dobrogea conţine astfel de date exacte. Talia mare şi viguroasă a păsărilor de pradă autohtone au făcut ca acestea să fie extrem de căutate la Stambul. Din acest motiv, foarte mulţi ţărani şi boieri preferau să caute cuiburi de şoimi şi ulii pentru puii acestora, deoarece cu o astfel de pasăre puteau să o dea la schimb în loc de vite, alimente, miere, piei, blănuri şi alte produse pe care românii le preţuiau mult mai mult decât nişte păsări răpitoare.
Unii dregători şi boieri au câştigat astfel nu numai scutiri de dări şi angarale, dar unii au ajuns chiar să fie căftăniţi de sultan, distincţie maximă acordată de obicei marilor viziri şi domnitori vasali. Aşa a fost şi cazul lui Ştefan Szalanczy, un mic nobil transilvan care în anul 1637 a strâns din Braşov şi Alba Iulia 42 de şoimi pentru sultan, dăruind însă 28 dintre ei paşalelor, fapt pentru care a fost căftănit. În voievodatul Moldovei a existat chiar funcţia de vătaf peste toţi şoimarii domeşti. Spre exemplu, în anul 1669, sub domnitorul Gheorghe Duca, aceastp funcţie o îndeplinea boierul Savin Năvrăpascul.
Conform condicii lui Nicolae Mavrocordat, se găseşte un ordin domnesc dat în zilele 3-14 mai 1729 tuturor vătafilor de plai şi plăieşilor pentru căutarea şi procurarea de păsări răpitoare. Cronicile domnitorului Mihai Şuţu din Valahia anului 1792 pomeneşte despre o „recoltă” de răpitoare din cele 10 plaiuri subcarpatice. Aici este menţionat pentru prima dată şoimul dunărean, cu denumirea sa arhaică, preluată direct de la asiatici. Astfel documentul vorbeşte despre un număr de 17 şoimi călători, un corui (uliu păsărar) şi 2 balabani (adică şoimi dunăreni). Românii au numit deci din cele mai vechi timpuri acest şoim cu denumirea de balaban/baloban, denumire venită din limbile turcice şi prezentă şi în limba rusă.
Denumirea folosită în prezent, de şoim dunărean, este improprie, fiind preluată de pe vremea când ornitologii Carl Ritter von Dombrowksi şi Dionisie Linţia descriau specia în România, bazându-se pe faptul că acest şoim era pe atunci mai des observat în zona Luncii Dunării, evident şoimul trăia şi cuibărea în multe zone de câmpie şi nu numai din Transilvania, Moldova, Muntenia şi mai ales Dobrogea. Tot de la aceşti orinitologi de la începutul secolului trecut ne mai parvine o denumire alternativă în afara celor de şoim dunărean şi balaban, anume aceea de şoim de dumbravă, denumire dată cel mai probabil de ochiul atent al ţăranilor români care făceau diferenţa dintre aceşti şoimi care preferau lizierele de pădure din zonele deschise, de câmpie şi şoimii călători, specia cu care putea fi cel mai uşor confundată în avifauna noastră. Din nefericire tot atunci a început şi declinul accentuat al speciei în România. Pentru a observa şi studia cu atenţie şoimii dunăreni din ţara noastră, von Dombrowski a cerut uciderea a peste 100 de exemplare, adică a 50 de perechi şi potenţiale perechi. Acest lucru a fost devastator pentru o specie rară precum acest şoim. Conform propriilor declaraţii, Dombrowski încuraja împuşcarea cât mai multor perechi de şoimi dunăreni în perioada de primăvară când şoimii i-ar fi gonit cele mai multe acvile şi codalbi de la locurile de cuibărit, căci se cunoştea obiceiul dunăreanului de a şicana şi stresa continuu păsările răpitoare mai mari de care scăpa uşor prin zborul său agil şi iute, astfel încât, în cele din urmă vulturii şi acvilele îşi părăseau cuiburile pe care acest şoim le ocupa imediat. Dombrowski nota marele ataşament al femelei faţă de cuib şi pui pe care nu-i părăsea nici dacă copacul cu cuib era descoperit iar oamenii loveau trunchiul şi strigau pentru a o speria. Tot el, a confirmat puternica legătură afectivă dintre masculi şi femele. În perioada comunistă şoimul dunărean a căzut şi el victimă alături de toate speciile de păsări de pradă, numeroaselor campanii de exteminare pe care vânătorii le porneau primăvara asupra răpitoarelor. Atunci, toate păsările de pradă observate erau împuşcate pe loc, sub acuzaţia stupidă că ar diminua semnificativ specii de vânat precum raţele, fazanii, potârnichile şi iepurii. Lucru cum nu se poate mai fals, căci prădătoarele şi prăzile au evoluat de milioane de ani împreună, fără ca speciile pradă să aibă vreodată de suferit. Din contră, prezenţa în teritoriu a unor păsări de pradă garantează sănătatea şi vigoarea genetică a prăzilor, ştiind că prădătoarele capturează în primul rând exemplarele bâtrâne, bolnave, tarate genetic sau deja rănite, deci exemplarele care cad cel mai uşor pradă şi care dacă apucă să se înmulţească transmit bolile şi defectele lor genetice generaţiilor următoare. Însă acest aspect nu a contat atunci, şi populaţiile multor specii de răpitoare, printre care şi dunăreanul, au fost afectate iremediabil în acele vremuri. Din acel moment până în anul 1990, nu a existat o preocupare serioasă în rândul ornitologilor noştri cu privire la şoimii dunăreni. Specia a fost observată accidental, iar ornitologul Radu Dimitrie a descoperit-o între anii 1960-1970 clocind în Pădurea Letea în cuiburi de coldalbi. Tot în Pădurea Letea a descoperit un cuib activ în anii 1980 şi ornitologul Andrei Libuş. Regretatul Peter Weber reuşeşte să fotografieze un exemplar adult în Munţii Măcin, fotografia fiind publicată în Almanahul Vânătorului şi Pescarului Sportiv din anul 1982.
Din fericire, odată cu anul 2000, specia începe să fie observată tot mai des în Câmpia de Vest, fiind vorba fără îndoială de exemplare venite din Ungaria, unde şoimii dunăreni au beneficiat de un program extraordinar de protecţie, specia revenindu-şi spectaculos.
Impulsionaţi de acest lucru, precum şi de descoperirea în aceeaşi perioadă a 1-3 perechi clocitoare în Munţii Măcinului, două ONG-uri de mediu au accesat fonduri UE în cadrul unui program european de ocrotire şi salvare a speciei, ţinând cont că şoimul dunărean este o pasăre periclitată în Europa, fiind asfel inclus în Anexa A – Specii de importanţă capitală. Între anii 2004-2005, Societatea Ornitologică Română a amplasat un număr de circa 30 de cuiburi artificiale în Dobrogea pentru a oferi condiţii de cuibărit ideale şoimilor. Însă acelea nu au fost ocupate de şoimi ci de alte specii precum ulii şorecari şi corvide mari, ceea ce înseamnă că nu lipsa cuiburilor împiedicau şoimii să-şi repopuleze habitatul, ci alţi factori negativi, personal înclin să cred că deranjul oamenilor în zone în perioada de împerechere şi cuibărit, precum şi prezenţa unor vânători sau crescători de porumberi care nu respectă legea (şoimul dunărean este ocrotit de legislaţia în vigoare, fiind interzise capturarea sau uciderea sa) au fost cauzele pentru care şoimii nu au ocupat acele cuiburi.
Am vorbit recent cu ornitologul Marius Druga, responsabilul de proiect cu privire la şoimul dunărean din cadrul Societăţii Ornitologice Române, care mi-a declarat că anul acesta au fost montate alte 32 de cuiburi artificiale. Un număr de 28 din acestea au fost construite din cadre metalice şi au fost montate în Dobrogea, în timp ce patru cuiburi (două din lemn montate pe arbori înalţi) au fost amplasate experimental pe cursul inferior al Oltului în judeţul Olt, într-o zonă în care au fost observate anterior câteva exemplare de şoim dunărean.
Însă primele cazuri în care au fost montate cuiburi artificiale în care şoimii dunăreni s-au reprodus din nou cu succes după anul 1990, au fost cele din Câmpia Română, unde au fost redescoperiţi şi reconfirmaţi ca specie clocitoare de către cercetătorul şi prietenul meu, Luca Dehelean, care a avut amabilitatea să ne acorde un interviu cu privire la situaţia actuală a şoimului dunărean în România şi nu numai.
Urmăriți și o interesantă emisiune despre Șoimăritul în România.
Citiți și despre Cea mai rară pasăre din România.
