Pe cerul nesfârşit al stepei dobrogene se profilează silueta cu profil tăios a unei păsări de pradă. Pentru ochii unui om obişnuit, imaginea nu reprezintă nimic deosebit. O pasăre şi atât.
Însă pentru ornitologii şi cercetătorii care o cunosc şi o caută neîncetat, bucuria descoperirii unui şoim dunărean este inegalabilă. Brusc, pasărea de pradă îşi strânge aripile şi cade într-un picaj ameţitor. Popândăul nici măcar nu a simţit moartea care s-a prăvălit de sus. Timp de câteva minute, şoimul inspectează atent zona, după care ciocul său tăios începe să sfâşie prada. O zi cu noroc. Dar următoarele cum vor fi?
Ei bine, răspunsul acestei întrebări depinde de noi, oamenii, care ne dorim ca cea mai rară pasăre din ţară să nu dispară definitiv.
Cine este acest rege maiestuos al spaţiilor nesfârşite?
Şoimul dunărean este nu doar cea mai rară specie de pasăre clocitoare din România, dar şi una dintre cele mai impresionante păsări de pradă şi, cu siguranţă, unul dintre cei mai impunători şi interesanţi şoimi din lume.
Taxonomic, acest şoim este o pasăre răpitoare de zi și face parte din familia Falconidae, familia şoimilor obişnuiţi, neam care cuprinde 37 de specii ale genului Falco. Şoimul dunărean a fost pentru prima oară descris ştiinţific între anii 1833-1834 de către zoologul britanic John Edward Grey, care s-a folosit în descrierile sale de şoimi juvenili capturaţi după ce migraseră de iarnă în India, loc unde se afla şi zoologul britanic. Acesta este motivul pentru care denumirea ştiinţifică a şoimului dunărean este Falco cherrug, de la cuvântul latin „falco” adică şoimi, şi numele de „cherrug” dat de zoologul britanic care se inspirase de la şoimarii indieni care denumeau „charg”- femela mai mare şi mai puternică a şoimului dunărean, şi „chargela”- masculul mai mic al acestei specii de şoim.
Denumirea sa în limba engleză, de Saker sau Saker Falcon, provine de la un trib de beduini din Iordania, trib ai cărui membri erau specializaţi din cele mai vechi timpuri în capturarea şi dresarea acestui şoim. Ei bine, acest trib se autodenumea Beni Saqr sau Beni Sakhr. Prin preluare şi modificare numele de Saqr a devenit Saker în limba engleză, după cum mi-a confirmat reputatul ornitolog indian Rishad Naoroji. Studiile moleculare la nivel de ADN au stabilit că şoimul dunărean aparţine subfamiliei Hierofalco, alături de şoimul de tundră sau şoimul polar (Gyrfalcon) (Falco rusticolus), şoimul sudic (Falco biarmicus) şi şoimul Laggar din India (Falco jugger). În ciuda asemănării de talie şi culoarea penajului, şoimul dunărean nu este la fel de mult înrudit cu şoimul de preerie (Falco mexicanus) din America de Nord, precum este cu cele trei specii de şoimi anterioare.
Nici în prezent ornitologii nu au căzut cu toţii de acord cu privire la numărul subspeciilor şi populaţiilor de şoimi dunăreni la nivel global.
Bunăoară, marele ornitolog rus Piotr Ghiorghi Dementiev a identificat şi descris un număr de cinci subspecii de şoim dunărean. Anume şoimul dunărean tipic (Falco cherrug danubialis), şoimul siberian (Falco cherrug saceroides), şoimul de Turkestan (Falco cherrug coatsi), şoimul mongol ( Falco cherrug milvipes), şoimul tibetan (Falco cherrug hendersoni).
Însă în prezent, majoritatea ornitologilor susţin că nu ar exista decât două mari subspecii, Falco cherrug cherrug care se trăieşte din Austria şi Slovacia până în Iran şi centrul Siberiei. Subspecia aceasta are de regulă un penaj în nuanţe de brun, cu penajul capului de culoare deschisă. Cealaltă subspecie este Falco cherrug milvipes şi se întâlneşte din partea de sud-centrală a Siberiei până spre nord-estul Chinei şi Mongoliei. Este de talie puţin mai mare decât subspecia precedentă şi are un colorit mai roşcat-deschis decât precedenta.
O menţiune aparte o face aşa numidu-l şoim de Altai (Falco altaicus), o răpitoare asupra căreia ornitologii nu au căzut încă de acord, unii considerându-l o subspecie distinctă a şoimului dunărean, iar ceilalţi o subspecie de şoim polar rămasă cantonată în regiunea Munţilor Altai din Asia Centrală sub forma unui relict glaciar. Oricum, şoimul de Altai are un penaj identic cu cel al tuturor variaţiilor de şoim dunărean, numai că are o talie mai mare decât a oricărui şoim dunărean, fiind astfel al doilea şoim ca mărime din lume după şoimul de tundră.
Apropo de mărime, şoimul dunărean are o lungime corporală cuprinsă între 47-58 centimetri şi o anvergură cuprinsă între 97-120 centimetri. Greutatea corporală variază între 730-1.300 grame. Specia prezintă dimorfism sexual, femelele fiind mai mari, mai grele şi mai puternice decât masculii, care în schimb sunt mai agili. Spre deosebire de şoimul călător (Falco peregrinus), care are o constituţie îndesată şi grea, cel dunărean are o siluetă mai longilină şi mai suplă, fiind adaptat urmării prelungite a prăzii. Dunăreanul nu are nici penajul incredibil de dur şi ascuţit al călătorului, nefiind adaptat picajelor extreme care constituie caracteristica principală a şoimilor călători.
Penajul este caracteristic, în nuanţe de alb, gri, maron, ocru, negru. Partea superioară a corpului este de regulă brun-maronie, fiecare pană fiind conturată uşor cu gri sau crem, în timp ce partea anterioară este deschisă la culoare, de un alb-crem-cenuşiu marcat cu pete dese. Întotdeauna exemplarele juvenile sunt mai închise la culoare decât cele adulte. Şoimul dunărean are un penaj exterem de asemănător cu al celui sudic, fiind totuşi mai închis la culoare. Ca semne distinctive faţă de şoimul sudic, penele de pe coapsele păsării adulte sunt întotdeauna închise la culoare, iar pata lunguiaţă în formă de mustaţă lacrimală din spatele ciocului este vag schiţată. La fel ca la alţi şoimi de talie mare, exemplarele juvenile de dunărean au picioarele şi zona nărilor de culoare cenuşiu albăstruie. La maturitate acestea devin galbene. Păsările din captivitate au atins vârste de 25-30 de ani.
Unde trăieşte șoimul dunărean?
Falco cherrug trăieşte într-o mare parte a regiunii Palearctice din centrul Europei spre Mongolia. Până în prezent a fost confirmat ca şi specie clocitoate în următoarele ţări: Austria, Ungaria, Cehia, Slovacia, Serbia, Bulgaria, România, Moldova, Ucraina, Rusia, Turcia, Iran, Irak, Georgia, Armenia, Uzbekistan, Tadjikistan, Kirghizia, Mongolia, Kazahstan, Turkmenistan, Iran, posibil şi în Irak şi Afganistan.
Iarna, specia migrează adesea în zone sudice, fiind confirmat în Polonia, Germania, Croaţia, Italia, Malta, Cipru, Israel, Grecia, Iordania, Egipt, Libia, Sudan, Tunisia, Etiopia, Kenya, Arabia Saudită, Yemen, Oman, India, Emirarele Arabe Unite, Kuweit, Irak, Pakistan, Nepal, Afganistan şi Azerbaidjan.
Şoimul dunărean este o pasăre adaptată la habitate şi ecosisteme tipice. Preferă întotdeauna spaţiile largi, deseori aride, izolate, presărate cu formaţiuni stâncoase sau margini de pădure, zonele de silvostepă, stepă, semideşert, păşuni şi câmpii, platouri înalte cu stânci, canioane şi văi adânci, chiar şi delte sau zone umede. În Europa se întâlneşte de la nivelul mării la altitudinea de maxim 2.000 metri, în timp ce în Asia Centrală este frecvent observat la altitudini de 2.500-4.700 metri.
Este o pasăre sedentară în majoritatea teritoriului de cuibărit, dar cu un mare grad de nomadism. De asemenea, migrează adesea, urmându-și prada, în special dacă iernile sunt deosebit de aspre. Păsările mature din Europa rămân în majoritate în teritoriile lor, dar exemplarele juvenile şi cele tinere vagabondează pe teritorii imense sau migrează în carierele clasice de iernat ale speciei din Orientul Apropiat, Caucaz şi nord-estul Africii. Păsările din Rusia migrează de obicei în octombrie şi se întorc în martie, în timp ce exemplarele din Slovacia, Ungaria şi România pleacă de obicei la începutul lui decembrie şi se întorc la finelele lunii ianuarie.
La cuib!
Şoimul dunărean este o pasăre tăcută aproape tot anul, însă în perioada prenupţială perechile încep să strige pentru a-şi marca şi delimita teritoriul de cuibărit. Strigătele şi ţipetele emise sunt asemănătoare cu cele ale şoimului călător, doar că sunt mai aspre şi mai groase. Ceva de genul: kyak-kyak-kyak sau kek-kek-kek. În perioada creşterii puilor, femela cere hrană masculului cu un ki-ki-ki insistent, iar masculul cu pradă îşi anunţă venirea la cuib cu un gayk, gayk, gayk sonor. Perechile de şoimi dunăreni, la fel ca alte specii de şoimi, se bazează mult pe posturile corporale atunci când comunică în interiorul cuplului. Cea mai agresivă postură este aceea când pasărea stă verticală cu aripile larg desfăcute şi cu penele faciale ridicate. Postura este acompaniată de sâsâituri, ţipete, muşcături şi lovituri cu ghearele. Şoimii se folosesc adesea de aplecări şi poziţionări ale capului pentru a semnala supunerea, acceptarea, precum şi cererea de hrană. Ca toţi şoimii, nici şoimii dunăreni nu-şi construiesc siguri cuiburile, ci preferă să le ocupe pe cele construite de alte specii de păsări, în speţă corvide sau alte specii de răpitoare de zi precum ulii şorecari sau diverse specii de acvile. Dacă nu găsesc niciun cuib liber, îşi depun ouăle direct pe stânci. De regulă, clocesc pe stânci, în cuiburi din arbori, pe stâlpii de înaltă tensiune şi pe cornişele clădirilor părăsite. În Altai şi Mongolia, aceşti şoimi cuibăresc uneori direct pe sol. Sunt păsări extrem de teritoriale, iar în perioada de incubaţie şi creştere a puilor dau dovadă de o agresivitate impresionantă la adresa tuturor păsărilor de pradă care le traversează teritoriul. În Europa, perechile încep să depună ouăle încă din a doua jumătate a lunii martie, pe când în Asia, cuibăritul debutează la mijlocul lunii aprilie. Ponta variază între 2-6 ouă, dar cel mai adesea femelele depun între 3-4 ouă. Incubaţia începe în momentul când femela depune penultimul ou din pontă. Incubaţia durează de regulă între 32-35 de zile. Dimensiunile medii de la un număr de 52 de ouă colectate de ornitologul Carl Ritter von Dombrowski de la şoimi dunăreni care au clocit în România indică o lungime medie de 53,4 milimetri şi o lăţime medie de 41 milimetri. Culoarea lor de fond este galben spre ocru, acoperită cu puncte şi pete roşu-brune cu desene marmorate. Femela clocitoare este hrănită din belşug de către mascul, iar în orele de amiză, când femela zboară să-şi dezmorţească aripile, acesta-i ţine locul. Ca la toate păsările de pradă, după ce puii cresc şi au nevoie de mai multă hrană, şi la şoimii dunăreni, femela porneşte la vânătoare. La vârsta de 45-50 de zile puii pot zbura şi încep să vâneze şi să fie independenţi de părinţi. Peste alte 28 Şoimii dunăreni pot procrea de la vârsta de doi ani, dar îşi găsesc pereche şi îşi stabilesc un teritoriu propriu de abia de la 3-4 ani în sus.
El este șoimul care nu renunţă
Spre deosebire de şoimul călător care este un vânător al aerului specializat în atacarea şi uciderea păsărilor din picaje, cu viteze incredibile, sau de şoimul de tundră care este de asemenea un vânător de păsări, dar un hăituitor de cursă lungă specializat, în zboruri lungi de anduranţă, şoimul dunărean este cel mai oportunist şi adaptabil şoim de talie mare, din punct de vedere al selectivităţii prăzii. Este un vânător de păsări precum speciile anterioare, dar are tactici de zbor şi atac sensibil diferite de ale acestora. De asemenea, este şi un vânător de mamifere şi reptile mici. Şoimul dunărean este foarte versatil şi se hrăneşte în special cu rozătoare de talie mică sau medie precum popândăi, hârciogi, gerbili, pikaşi (rozători de talia unor şobolani care trăieşte în munţii din centrul Asiei), precum şi pui şi tineret de iepuri. Păsările sunt şi ele prezente din abundenţă pe lista sa de prăzi. În perioada creşterii puilor, păsările compun circa 30-60% din totalul prăzilor aduse la cuib. Nu ratează nimic. De la mici paseriforme de talia vrabiei până la stârci, raţe, gâşte sau dropii hubara, nicio specie nu este la adăpost de ghearele sale. Cu toate acestea grosul prăzilor înaripate este compus din păsări de talie medie. Atacă cu abilitate porumbei, guguştiuci, potârnichi, prepeliţe, fazani, pescăruşi, ciori, gaiţe, stăncuţe. Când iernează în preajma lacurilor, deltelor, râurilor sau litoralului marin, şoimul dunărean atacă în special limicole (păsări de ţărm) şi raţe sălbatice. Când vânează păsări mici de dimensiunea ciocârliilor, acest şoim de talie mare poate fi extrem de mobil şi manevrabil în zbor, iar când vânează păsări mari şi puternice, dă dovadă de o persistenţă incredibilă. Asemenea unui vânător neobosit, construit pentru anduranţă şi efort îndelungat, şoimul dunărean îşi hăituieşte prin aer şi prin tufişuri prada până când într-un final o oboseşte şi o capturează. Foarte puţine păsări scapă de urmărirea sa. În câmp deschis, nu are rival. Dacă multe specii de păsări se adăpostesc la sol şi stau nemişcate în faşa atacurilor unui şoim călător, specie recunoscută pentru capacitatea sa de a lovi prăzile din aer, în faţa dunăreanului această tactică este falimentară, căci acest şoim poate captura păsările de pe sol aproape cu aceeaşi abilitate pe care o are uliul porumbar. Dimineaţa devreme, şoimul dunărean obişnuieşte să-şi pândească prada de pe puncte înalte din teritoriu, precum stâlpi de telegraf, stânci izolate sau copaci înalţi de la liziera pădurilor. Din acele adevărate puncte de observaţie, şoimul aşteaptă. Când ochii săi foarte ageri zăresc o potenţială pradă, obişnuieşte adesea să se lanseze într-un zbor direct asemănător uliului porumbar. Când prăzile sunt rare, dunăreanul se ridică în zbor la înălţimi de 30-60 metri, unde se roteşte planând în căutarea victimelor. Odată ce pasărea sau popândăul au fost observate, şoimul cade în picaj asupra lor. Păsările sunt lovite şi prinse cu ghearele după care şoimul le rupe gâtul prin muşcături cu ciocul care are două formaţiuni ascuţite situate imediat după vârful încovoiat. Această caracteristică fiziologică este prezentă la toate speciile de şoim. După muşcătura puternică prin care vertebrele gâtului sunt rupte, pasărea moare pe loc indiferent de talie.
Şoimi şi şoimărit
Nobila artă a vânătorii cu păsări de pradă dresate, sau şoimăritul cum este cunoscută în limba română, este o practică deosebit de veche. Valoarea sa culturală şi chiar ecologică în unele cazuri (mulţi şoimari au salvat de la extincţie păsări rare, au reintrodus specii dispărute şi au contribuit la schimbarea opticii cu privire la răpitoare) a făcut ca recent şoimăritul să fie introdus de UNESCO în patrimoniul cultural al omenirii.
Dovezile arheologice demonstrează că şoimăritul are o vechime considerabilă. Încă de acum 4.000 de ani, oamenii vânau cu păsări de pradă dresate în Mesopotamia şi nordul Munţilor Altai din Mongolia şi China de astăzi. Şoimul dunărean era un simbol al multor triburi asiatice de la mongoli la unguri. Şoimăritul pe filieră asiatică a pătruns în Europa în jurul anului 400 după Hristos, odată cu invaziile hunilor şi alanilor. Există însă dovezi istorice despre unele triburi trace care vânau cu răpitoare dresate. În perioada medievală, şoimăritul şi-a trăit Vârsta de Aur în Europa şi în Asia. Şoimăritul era pe atunci sportul favorit al regilor şi nobililor care urmăreau cu atenţie şi admiraţie lupta dintre prădători și prăzi. Chiar şi oamenii de rând vânau uneori cu răpitoare, dar cel mai adesea din raţiuni de subzistenţă. Multe capete încoronate au preţuit atât de mult şoimăritul încât i-au dedicat cărţi şi tratate serioase, valabile şi astăzi, cum ar fi “De arte venadi cum avibus” şi „Cartea de la Saint Alban” în Europa şi Baazname în Persia. Între toate speciile de răpitoare folosite la şoimărit, şoimul dunărean şi-a câştigat un loc aparte. Fiind o specie prezentă în Asia Centrală, locul de baştină al şoimăritului, şoimul dunărean a fost din cele mai vechi timpuri folosit la vânătoare. Agresivitatea sa şi mai ales perseverenţa în urmărirea şi capturarea prăzii, precum şi capacitatea de a vâna în zone calde l-au făcut apreciat peste tot în Europa şi Asia, dar mai ales în lumea arabă. Acolo, şoimul dunărean are un statut aproape sacru fiind folosit cel mai adesea la vânătoarea la o specie mică de dropie locală numită hubara (Chalmydotis undulata), găinuşe de deşert (Pterocles sp), păsările ogorului (Burhinus sp) porumbei şi iepuri mici de deşert. Atât de preţuit este şoimul dunărean şi prada sa favorită, dropia hubara, încât şeicii bogaţi din Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită cheltuie anual zeci de milioane de dolari în programe de protejare, repopulare şi cumpărare de şoimi. Recent, şeicii arabi au încheiat un program convenţie cu autorităţile mongole prin care arabii au construit şi montat numeroase cuiburi artificiale pentru şoimii din Mongolia, primind la schimb un număr fix de pui. Programul derulat cu fonduri din Emirate a fost implementat în Mongolia de către ornitologul şi şoimarul englez Dr. Nick Fox şi s-a dovedit a fi un mare succes pentru specie, numărul şoimilor crescând semnificativ de la an la an. Tot în Dubai există singurul spital din lume dedicat şoimilor şi păsărilor răpitoare, fondurile alocate acestui aşezământ medical fiind de asemenea foarte mari.
Cu toate acestea, se pare că şoimul dunărean este pe cale să piardă interesul arabilor, căci locul său s-ar putea să fie luat de hibrizi obţinuţi din împerecheri în captivitate între şoimi de tundră şi şoimi călători din subspeciile brookey şi shaheen care trăiesc în zone calde. Hibridizările au fost făcute iniţial experimental de către şoimari care doreau să obţină un şoim care să aibă o talie mai mare şi o viteză de zbor orizontal superioară şoimului călător, alături de o forţă şi aptitudine de a lovi prada în picaj mai mare decât a şoimului dunărean. Hibrizii şi-au câştigat popularitatea în rândul şoimarilor arabi şi datorită faptului că sunt mai rezistenţi la boli infecţioase şi la căldurile din deşert, comparativ cu şoimii polari puri.
Pericole şi ameninţări
Pe baza analizelor şi estimărilor detaliate ale multor cercetători se pare că la ora actulă mai trăiesc în lume undeva între 9.411-17.613 perechi de şoimi dunăreni, din nefericire trendul populaţiilor fiind în scădere. Cele mai multe perechi trăiesc în China (circa 5.000), urmată de Mongolia (5.000) Kazahstan (3.000) şi Rusia (3.000). În Europa, se pare că mai cuibăresc între 345-527 perechi, conform ornitologului Markus Jais. Cele mai multe perechi europene trăiesc în Ucraina (340) urmată de Ungaria (180-200), Slovacia (40), Serbia (40) şi Austria (25). Cele mai mari pericole la adresa speciei sunt reprezentate de pierderea habitatului, electrocutare accidentală, distrugerea cuiburilor, braconaj şi capturare, apoi comercializare ilegală. Şoimul dunărean are puţini duşmani naturali între păsările răpitoare de zi. Foarte rar este capturat de către un uliu porumbar sau o acvilă. Însă este vânat frecvent pe timpul nopţii de buha mare (Bubo bubo), care prinde atât adulţii, cât şi puii. Dacă buha descoperă un cuib cu pui, acest puternic prădător al nopţii nu se lasă până nu ucide toţi puii. Însă acestea sunt pierderi minime pentru specie, incomparabil mai mici cu pagubele de care se fac oamenii. În ultimele decenii, pierderea câmpurilor şi stepelor sălbatice care sunt transformate în terenuri agricole a afectat mult şoimii dunăreni, căci în terenurile cu monoculturi, nu mai trăiesc popândăii şi păsările vânate de ei. Pe lângă pierderea condiţiilor ideale de habitat, populaţiile de rozătoare au fost lichidate în multe zone din cauza otrăvirii cu pesticide.
Cum în multe zone, şoimii dunăreni cuibăresc pe stâlpi de înaltă tensiune, dacă liniile nu sunt izolate în apropierea cuibului, riscul de electrocutare este foarte mare, după cum se întâmplă frecvent în China. Situaţia poate fi remediată foarte uşor prin aplicarea de izolatoare din plastic. Braconajul şi jefuirea cuiburilor reprezintă alte pericole de care specia nu a scăpat încă în totalitate. Un alt pericol major pentru şoimi constă în otrăvirea lentă provocată de consumul rozătoarelor deja otrăvite. Spre exemplu, în anul 2013, autorităţile din Mongolia au împrăştiat cantităţi uriaşe de boabe de cereale otrăvite în încercarea de a stopa creşterea populaţiilor de rozătoare. Ca rezultat, mulţi popândăi şi gerbili s-au intoxicat, fiind mai uşor de prins de către şoimi. Răpitoarele s-au otrăvit la rândul lor prin consumul acestor rozătoare, fapt care a afectat deosebit de grav nu doar populaţiile de şoimi dunăreni din acel sezon, dar şi pe cele de şorecari, acvile şi vulturi.