Guvernul României a adoptat, la 23 iulie 2026, Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității 2026–2030, prezentată de ministra Mediului, Diana Buzoianu, drept un „jalon de reformă” care salvează aproape un miliard de euro din finanțarea PNRR. Din perspectivă bugetară, anunțul are, fără îndoială, un sens: neadoptarea documentului ar fi atras o penalizare de peste 972 de milioane de euro. Din perspectivă științifică, însă, felul în care a fost construită și comunicată această strategie ridică semne de întrebare pe care comunitatea de cercetare nu le poate trece cu vederea.
Bifarea unui jalon nu este o strategie
Cel mai vizibil semnal al problemei este chiar structura comunicării oficiale: în aproape toate declarațiile publice ale ministerului, accentul cade pe suma de bani deblocată, nu pe conținutul tehnic al documentului. Un instrument care ar trebui să stabilească, pe bază de date, direcțiile de conservare a biodiversității naționale pentru următorii patru ani a fost prezentat aproape exclusiv ca o formalitate administrativă necesară absorbției de fonduri europene. Această inversare de priorități, de la substanță la termen bifat, nu este un detaliu retoric, ci un simptom: atunci când un document științific este conceput în primul rând pentru a îndeplini un jalon de reformă, riscul ca rigoarea metodologică să fie sacrificată în favoarea calendarului administrativ crește semnificativ.
Lipsa de transparență a datelor și metodologiei
La câteva ore după adoptare, mai multe organizații de mediu (inlcusiv Alianță Pentru Pădure) au atras atenția asupra unei probleme fundamentale: nici textul integral al strategiei, nici Planul Național de Acțiune, nici metodologia sau hărțile zonelor candidate la protecție nu au fost făcute publice în forma finală adoptată. Fix ca la #ReformaRomsilva.
Pentru un document care se declară aliniat la Cadrul Global Kunming–Montreal și la Strategia UE pentru biodiversitate 2030, absența publică a bazei metodologice este inacceptabilă din punct de vedere academic. O strategie națională de conservare nu poate fi evaluată, nici de comunitatea științifică, nici de public, pe baza unor comunicate de presă și a unor postări pe rețelele sociale. Cele 11 obiective naționale anunțate rămân, în aceste condiții, afirmații de intenție, nu ipoteze de lucru verificabile.
Nu poți decide asupra a ceea ce nu cunoști
Dincolo de absența metodologiei publicate, problema este mai adâncă și ține de infrastructura de date pe care orice strategie de conservare ar trebui, în mod normal, să se sprijine. România nu dispune, la ora actuală, de un cadastru forestier finalizat și actualizat, nu are un cadastru agricol complet și nu deține o evidență la zi a stânelor și a pozițiilor acestora, elemente esențiale pentru înțelegerea presiunii reale a pășunatului asupra habitatelor și ecosistemelor forestiere și de pajiște. Fără aceste registre de bază, orice afirmație privind „starea de conservare a ecosistemelor” sau „reducerea riscului de dispariție a speciilor” este, în cel mai bun caz, o estimare, nu o constatare fundamentată pe date verificabile.
Lista lacunelor nu se oprește aici: o bună parte din suprafețele candidate la protecție strictă rămân necartografiate cu precizie la nivel de parcelă, ceea ce face imposibilă verificarea independentă a țintei de extindere a ariilor protejate. România nu are niciun sistem unitar, centralizat, de monitorizare a stării speciilor și habitatelor de interes comunitar, care să permită comparații de la un an la altul pe baza acelorași protocoale – monitorizarea se face în prezent fragmentat, prin proiecte punctuale, cu metodologii diferite și acoperire teritorială inegală. Nu poți decide, și cu atât mai puțin nu poți stabili obiective naționale cuantificate, despre un teritoriu pe care nu îl cunoști cu precizie cadastrală, faunistic-pastorală și de monitorizare continuă. Este o aberație cum numai politica o poate evidenția, o lacună structurală care precede și depășește orice strategie sectorială, și pe care niciun comunicat de presă nu o poate rezolva prin declarații de intenție.
Un precedent cunoscut
Nu este prima dată când modul de lucru al ministerei Diana Buzoianu ridică, din unghiul rigorii tehnice, obiecții din partea specialiștilor din domeniul forestier și al biodiversității. Disputele purtate în jurul reformei Romsilva, documentate pe larg, inclusiv aici, pe SilvaNews.ro, au arătat același tipar: decizii anunțate cu convingere publică fermă, susținute zgomotos, dar insuficient fundamentate pe date de teren, pe expertiza instituțiilor de cercetare de profil sau pe un dialog real cu comunitatea științifică. Strategia de biodiversitate 2026–2030 pare să reproducă acest tipar, dar la o scară mai mare.
Ce ar însemna rigoare, de fapt
O strategie de conservare a biodiversității, pentru a fi credibilă științific, ar trebui să publice integral:
- baza de date și indicatorii de stare a conservării pe care se fundamentează cele 11 obiective;
- metodologia de selecție a ariilor candidate la protecție strictă, inclusiv criteriile ecologice folosite;
- un set de indicatori de rezultat măsurabili, cu ținte cuantificate și termene reale de verificare independentă;
- rolul explicit al institutelor de cercetar, inclusiv al Academiei Române, în monitorizarea implementării, nu doar în etapa de „consultare”.
Fără aceste elemente, Strategia Națională pentru Conservarea Biodiversității 2026–2030 riscă să rămână ceea ce criticii acesteie au numit deja: un document adoptat pentru a debloca bani, nu pentru a proteja, cu adevărat, biodiversitatea României.
